Tag Archives: Farmec

Doina copilăriei

Împărțeam o pătură roz, un colț de pâine de la „mobilă” și-un pumn îndesat cu zahăr, pentru merele verzi din poală, murdărindu-ne tricourile definitiv. Ziua începea la 7, chiar dacă era vacanță. Ne trezeam cu gândul amorțit, cu foamea-n buzunare și șosetele împrăștiate prin cameră, întotdeauna fără pereche. Șlapii ni-i sortam frumos, pe culori, în fața ușii de afară, de cu seară. Din punga verde, cu ursuleț pe partea dreaptă, nu lipseau cărțile de joc, volumele lui Dostoievski și Harry Potter… pentru ea, tablele victoriei și Doina tuturor zilelor.
imagesCAUT61Q8
O purtam în buzunarul gecii aurii, primită de la doamna Melania, că „eu n-o port și m-am gândit la tine”. O înghesuiam între caiete, chiar dacă riscam o emoliere cu miros de copilărie a foilor de română, cu marginea trasată cu degetele libere, că… linie n-aveam niciodată. O strângeam în pătură, la fel de roz ca marginile învechite ale materialului tocit, dar cu un efect strălucitor pe mâinile crăpate de vânt, de scobit în pământ cartofi pentru copt de la vecinii „neștiutori”, de la frig. În fața oglinzii mici de la tata, Doina se întindea simplu pe obraji, fără urme hidratante uleioase, hrănindu-mi pielea întotdeauna bronzată cu vitamine și sănătate.

Eram prea visătoare ca să citesc ingrediente și să-mi îngrijesc tenul urmărind reclame „tonifiante”. Îmi murdăream tălpile goale în iarbă, alergând după „vaca nebună”, portocalie cu pete albe, pe care încercam s-o întorc la „calea cea bună” iar, în pauzele de la viață palpitantă, îmi întindeam pe față bucuria de la „Doina”. O aveam de la mama. Și mama nu credea în creme, cum nu mă credea niciodată că ziua ar trebui să înceapă de la 10 în vacanță, și uda roșiile la 6 dimineața, cu spor timpuriu și gândul la ce ar fi bine să gătească la micul dejun. Dar mama credea în „Doina” de la bunica. Pentru că orice spunea bunica, Dumnezeu s-o odihnească, era sfânt și bătut în cuie.

Știam de pe atunci că Doina schimbă vieți. Îmi imaginam că punctele roșiatice de pe tenul ars nu pot trece de la sine, chiar dacă îmi împrospătam dimineața și seara tenul cu apă de fântână și cu măști periodice din miere cu iaurt. Stilul meu de viață era alert. Alergam după pâine, la fel cum alergam la mătușa Ica după făină de porumb de împrumut. N-aveam bani în pușculiță, mai mult decât să-mi permit o inimioară cu ciocolată de la „Maraton” în weekendurile însorite. Însă, nu simțeam niciodată că aș avea nevoie mai mult decât de oamenii pe care deja îi aveam în viață și de libertatea pe care mi-o permiteam până dimineață la fotbal cu băieții în drum, sau la serile de dormit în fân, cu cearșafuri albe dedesubt și găinile în camera de vizavi. Cu toate astea, aveam nevoie să strălucesc în diminețile în care îl vedeam purtându-și ochii negri pe la poartă și parfumul pe care-l recunoșteam înecându-mi corăbiile în visare. Un strop de Doina pe mâini și pe față îmi conturau existența definitoriu. Îmi râdeam bună-dispoziția forțat, ca să m-audă, și apoi îl salutam din vârful mâinii bronzate, cu ochi strălucind de revedere.
crema-Doina
Am crescut. În urmă, pașii-mi sunt plini de amintiri împărțite pe trotuarul acoperit cu pătura roz, zâmbind a copilărie și împlinire, și de noroi conturându-mi lecțiile de viață în lovituri semnificative. Peste atâtea neputințe și bucurii, Doina mi-a rămas prieten de nădejde. Un strat de demachiant, ștergându-mi fruntea de impuritățile zilei, o urmă de cremă strălucindu-mi obrajii în sănătate și moștenirea de la mama nu dă greș niciodată. Iar mâinile îmi sunt întotdeauna fine și încă au miros de copilărie. Îmi spune și Krem că mi-s „minunată” după o porție de Doina împrospătându-mi obrajii cu bună dispoziție vitaminizată. O tradiție cu Farmec, în colaborare cu Krem, se disting frumos, într-un clip scurt, care să atingă nu numai auzul fin al cunoscătorilor de muzică bună, ci și orgoliul femeilor care se respectă.

Iar eu, cu banii de pușculiță, îmi prelungesc la nesfârșit o copilărie iubită, cu Doina în buzunar și gândul la merele verzi din grădina bunicii.

Acest articol participă la ulima probă din Superblog 2013.

 

Farmecul primei impresii

Știi când lumina bate pe fereastră exact pe ochii tăi, deși în jur e întuneric, tulburându-ți somnul de dimineață? Când pe drum e o singură pietricică, înfiptă în ciment cu îndrăzneală puerilă, de care te împiedici iremediabil? Știi când îți iei inima-n dinți și-i dai o palmă nefericirii, s-o amețești în acțiune, iar nefericirea nu știe să-și întoarcă celălalt obraz și te lovește profund, cu forța furiei și a provocării de a fi îndrăznit? Sunt momente pe care nu știi să le explici, care se întâmplă, neglijând laitmotivul „după ploaie, soare” – „după râset, plânset”, care te construiesc iritabil sau puternic, ambițios sau delăsător, credul sau timid, OM.
farmec-gerovital
De cele mai multe ori, lucrurile astea mici, care provoacă sufletul să-și iasă din carapace și să lupte, sunt momente pe care le ratezi, cuvinte pe care le auzi, păreri împărțite, judecăți. Deși, aparent, suntem mici universuri închise, în care ricoșează gândurile celorlalți, în care trăim independent, într-o eră în care eul ia locul comuniunii, cuvintele se strâng în ceilalți cu ecou puternic, redundant. Judecățile încep, întotdeauna, cu suprafața. Până să se ajungă la conținut, primele treizeci de secunde pun etichete definitorii asupra fiecărei persoane.

Mă ridic din pat, cu picioare leneșe și obraji amorțiți de căldura pernei. Îmi împleticesc pașii, îmi strâng părul și-mi stâlcesc fața în oglindă. N-au dispărut! Îmi îngrop capul în palme, cu sentința privirilor din metrou acoperindu-mi trupul și subțiindu-mi sufletul de substanță.

Simțeam că liceul e un loc feeric, de împărțit prieteni și prime iubiri savuroase. Îmi subtilizam replici în minte, mă pregăteam intens pentru fiecare aproape dialog, aproape privire, aproape relație. Eram, însă, în simplitatea mea, un om comun. Fără extravaganțe, cu o sensibilitate câteodată enervantă, îmi seceram părerile în principii învățate, moștenite cu tot cu patos și credință. În plus de asta, nu mă ajutau deloc obrajii roșii, împregnați în boala adolescenței, crudă și fără leac.

Suprafețele mi-au fost, pentru mult timp, păreri de profunzime. Îmi calculam frumusețea în procente de ochi migdalați, ten frumos, buze roșii. Drumul meu era închegat în așteptare. Poate pentru că, de prea multe ori, mi-am refuzat plăcerea de a fi parte ale unor momente edificatoare, din cauza etichetei.t

Bal. Pe trepte flutură rochii de mătase și voal, în culori subtile sau aprinse. Își poartă oamenii cu eleganță și stil. Obrajii fini își alintă blushul în piele sănătoasă, tânără. De acasă, cu rochia îmbrăcată pe jumătate, îmi scutur privirea în oglindă. Pe frunte, broboane de neputință cresc inestetic, sub retușuri de pudră, inutilă. Nu merg.

Făt Frumos. Mă vede, la distanță, cum îmi clătesc privirea în imaginea lui încețoșată. Mă cheamă, din deget, să-mi adăp curiozitatea alintată. Un pas în față și mă întorc. Poate durea prima părere. Tenul meu e un dezastru de sebum și probleme înfloritoare. Evit frumusețea momentului, de teama unui „poate-moment”: a fi îndepărtată, din cauza unei suprafețe.

1.76. Înălțimea e încurajatoare. Top-modelul mă privește isteric, neînțelegându-mi întorsătura buzelor, neputința privirii. Din spatele dorinței de a fi „cândva… prințesă”, mă strânge realitatea de obraji. Roșii, cu pete inegale, strânse în acnee vulgară.

Fiecare moment al vieții mi-a fost întipărit de o etichetă. Peste bucuria de a fi suflet, de a avea un conținut constrâns de ambalaj, suprafața și-a cerut, infinit, dreptul de a modela păreri definitive.

Îmi privesc în oglindă, pentru ultima dată, cicatricile neputinței. Pe masă stă așezat, la loc de cinste, pachetul magic de bună dispoziție: un gel spumant antimicrobian, o cremă sebo-reglatoare purificatoare și un baton corector pentru impurități. Le desfac și le așez pe pielea avidă de cunoaștere, de schimbare. Porii mi se deschid, se curăță, sub puterea plantelor și a agenților activi, tenul intinerește. După doar câteva săptămâni, prima impresie îmi surâde, eticheta se desprinde, bucuria suprafeței își caută victimele în evenimente la care nu mai lipsesc, pentru simplu motiv că nu mai există constrângere, cauză, efect spinos.

Gerovital Plant Stop Acnee își împlinește rolul și vindecă tenul cu probleme. Mi-o amintesc și eu azi, admirându-mi obrajii în oglindă, cu gândul la întâlnirea de la ora șase. Între timp, am fost învățată o lecție care să-mi desprindă gustul de etichetă, în favoarea omului: „You don’t have a soul. You are a soul. You have a body” (C.S.Lewis). Pentru că ceea ce am devine ceea ce sunt doar atunci când face sufletul să crească…

Gerovital. Farmecul primei impresii.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

A fost odată Farmec

Toate poveștile adevărate încep cu „a fost odată”. E ca și cum cineva ți-ar spune că lumea e o poveste încălțată-n posibilitate și tu vrei să accentuezi realitatea întâmplării printr-un „Ba chiar A FOST odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Pentru că, dacă renunțăm la a crede în povești, farmecul imaginației se pierde…

A fost odată o fată cu părul de aur aprins și luuuuung cât o rază de soare, începută-n vârful cireșului și zdrobită-n fereastră. Pielea albă, tenul fin, ochii mari îi împodobeau chipul feminin cu o aură de prospețime și de tinerețe palidă. Era frumoasă accentuat, în zâmbet copilăros și gesturi ample. Frumusețea ei, îmbrăcată-n haine școlărești și brățări de ață colorată, era, însă, îngrăditoare. Oamenilor le era teamă, pe atunci, să privească prea sus, să accepte frumusețea diferită, culorile prea puternice, ochii prea mari, buzele prea roșii. Rapunzel, căci așa o porecliseră colegii de școală, de când își împletea părul în codițe, ca să nu șteargă praful holurilor galbene, era, aproape întotdeauna, singură. Era ca și cum și-ar fi purtat mărul de aur în buzunar, în căutarea unui loc în care să-și găsească refugiul, însă, deși aruncat, nu era prins niciodată, de teamă ca farmecul poveștii să nu moară. Rapunzel era privită, admirată de departe, era stilizată, mereu, într-o poveste, din care nu reușea să stoarcă, pe obraji, realitatea.kit_anticadere_par Continue reading