Împărțeam o pătură roz, un colț de pâine de la „mobilă” și-un pumn îndesat cu zahăr, pentru merele verzi din poală, murdărindu-ne tricourile definitiv. Ziua începea la 7, chiar dacă era vacanță. Ne trezeam cu gândul amorțit, cu foamea-n buzunare și șosetele împrăștiate prin cameră, întotdeauna fără pereche. Șlapii ni-i sortam frumos, pe culori, în fața ușii de afară, de cu seară. Din punga verde, cu ursuleț pe partea dreaptă, nu lipseau cărțile de joc, volumele lui Dostoievski și Harry Potter… pentru ea, tablele victoriei și Doina tuturor zilelor.
O purtam în buzunarul gecii aurii, primită de la doamna Melania, că „eu n-o port și m-am gândit la tine”. O înghesuiam între caiete, chiar dacă riscam o emoliere cu miros de copilărie a foilor de română, cu marginea trasată cu degetele libere, că… linie n-aveam niciodată. O strângeam în pătură, la fel de roz ca marginile învechite ale materialului tocit, dar cu un efect strălucitor pe mâinile crăpate de vânt, de scobit în pământ cartofi pentru copt de la vecinii „neștiutori”, de la frig. În fața oglinzii mici de la tata, Doina se întindea simplu pe obraji, fără urme hidratante uleioase, hrănindu-mi pielea întotdeauna bronzată cu vitamine și sănătate.
Eram prea visătoare ca să citesc ingrediente și să-mi îngrijesc tenul urmărind reclame „tonifiante”. Îmi murdăream tălpile goale în iarbă, alergând după „vaca nebună”, portocalie cu pete albe, pe care încercam s-o întorc la „calea cea bună” iar, în pauzele de la viață palpitantă, îmi întindeam pe față bucuria de la „Doina”. O aveam de la mama. Și mama nu credea în creme, cum nu mă credea niciodată că ziua ar trebui să înceapă de la 10 în vacanță, și uda roșiile la 6 dimineața, cu spor timpuriu și gândul la ce ar fi bine să gătească la micul dejun. Dar mama credea în „Doina” de la bunica. Pentru că orice spunea bunica, Dumnezeu s-o odihnească, era sfânt și bătut în cuie.
Știam de pe atunci că Doina schimbă vieți. Îmi imaginam că punctele roșiatice de pe tenul ars nu pot trece de la sine, chiar dacă îmi împrospătam dimineața și seara tenul cu apă de fântână și cu măști periodice din miere cu iaurt. Stilul meu de viață era alert. Alergam după pâine, la fel cum alergam la mătușa Ica după făină de porumb de împrumut. N-aveam bani în pușculiță, mai mult decât să-mi permit o inimioară cu ciocolată de la „Maraton” în weekendurile însorite. Însă, nu simțeam niciodată că aș avea nevoie mai mult decât de oamenii pe care deja îi aveam în viață și de libertatea pe care mi-o permiteam până dimineață la fotbal cu băieții în drum, sau la serile de dormit în fân, cu cearșafuri albe dedesubt și găinile în camera de vizavi. Cu toate astea, aveam nevoie să strălucesc în diminețile în care îl vedeam purtându-și ochii negri pe la poartă și parfumul pe care-l recunoșteam înecându-mi corăbiile în visare. Un strop de Doina pe mâini și pe față îmi conturau existența definitoriu. Îmi râdeam bună-dispoziția forțat, ca să m-audă, și apoi îl salutam din vârful mâinii bronzate, cu ochi strălucind de revedere.
Am crescut. În urmă, pașii-mi sunt plini de amintiri împărțite pe trotuarul acoperit cu pătura roz, zâmbind a copilărie și împlinire, și de noroi conturându-mi lecțiile de viață în lovituri semnificative. Peste atâtea neputințe și bucurii, Doina mi-a rămas prieten de nădejde. Un strat de demachiant, ștergându-mi fruntea de impuritățile zilei, o urmă de cremă strălucindu-mi obrajii în sănătate și moștenirea de la mama nu dă greș niciodată. Iar mâinile îmi sunt întotdeauna fine și încă au miros de copilărie. Îmi spune și Krem că mi-s „minunată” după o porție de Doina împrospătându-mi obrajii cu bună dispoziție vitaminizată. O tradiție cu Farmec, în colaborare cu Krem, se disting frumos, într-un clip scurt, care să atingă nu numai auzul fin al cunoscătorilor de muzică bună, ci și orgoliul femeilor care se respectă.
Iar eu, cu banii de pușculiță, îmi prelungesc la nesfârșit o copilărie iubită, cu Doina în buzunar și gândul la merele verzi din grădina bunicii.
Acest articol participă la ulima probă din Superblog 2013.
