Tag Archives: fericire

Ce mai contează-n viață


Mai dă-mi o cireașă!
Nu așa de coaptă.
Sau poate două
Să-mi fac cercei.
Și-așa n-am avut găuri
Niciodată.
Vine bunica
Și iar ne ceartă
Că-i stricăm dulceața
Cu poftele noastre
Aiurea.

Împinge-mă!
Nu așa tare
Mi-e teamă de înălțime,
Ți-am mai spus!
Hai și tu
Sunt două leagăne,
A avut grijă Vasi
Să le lege bine.
Dă-mi și un măr
Verde,
Am zahăr în buzunar
De acasă.

Hai să mai stăm
O oră.
E cald și bine aici
Pe pătura roasă.
Putem juca o tablă
Sau un șah,
Cum vrei.
Mi-e greu să urc dealul
Spre casă.
Iar o să mă certe mama
Că s-a răcit
Mămăliga
Pe masă.

Vino puțin.
Țin eu de șase.
Ia coacăze!
Și prune.
Sunt cam verzi totuși
Dar lasă gura apă.
Se-aude ușa!
Fugi!
Să n-arunce iar
În tine
Cu blesteme.

Mai stai.
N-am terminat încă
Rugăciunea de seară.
Nu râde!
Să nu se supere
Dumnezeu
De graba noastră.
Ne-așteaptă ei
În drum
Două minute.

Ce bine
Că suntem copii
Și alergăm
Toți cărăbușii
La apusuri.
Ce bine
Că ne-amintim
Secrete
La ureche
Și completăm
Oracole
Și inimi
De hârtie
Împăturite-n două.
Ce bine
Că e timp
Să construim
Căsuțe
Din salcii aplecate
Peste râuri.
Ce bine
Că povestim
Cu inima în dinți
Despre povești
Cu mâțe negre
Și fantome.
Ce bine
Că dormim de-a latul
Pe saltele
Sau în fân
Pe la mătușa Ica
Și ne tot pișcă
Păduchii
Puilor de-alături.
Ce bine
Că iubim
Și râdem
Și ne jucăm
Până ne strigă mama
Iar la poartă.

Ce bine
Că nu uităm
Ce-nseamnă fericirea:
O pâine caldă
Din care împărțim
La zece
Iubire-n miez
Cu zahăr,
Că n-avem bani
De altceva
Oricum.

 

Exercițiu de fericire


Psihologia omului veșnic
Nemulțumit:

– a munci cu mâinile și a se plânge de:
* Călcat
* Gătit
* Săpat în grădină
* Tastat
* Deschis uși
* Închis uși
* Bătături în palme
Când sunt alții care nu au mâini de muncit…

– A munci cu ochii și a se plânge de:
* Citit
* Învățat
* Privit în calculator
* Clipit prea rar sau
prea des
* Văz slab de aproape
Sau de departe
Când sunt alții care nu au ochi de privit…

– A munci cu buzele și a se plânge de:
*Vorbit
*Cântat
*Prezentat
*Voce aspră
Sau prea slabă
*Spus prea mult
Sau prea puțin
Când sunt alții care nu au glas de vorbit…

– A munci cu inima și a se plânge de:
*Relații
*Speranță
*Dezamăgire
*Puls alert
Sau prea lent
* Durere
* Fluturi
Când sunt alții care nu au oameni de iubit…

A munci cu sufletul și a te plânge de orice nu ai,
La nesfârșit,
Pentru că,
Niciodată,
Nu va fi destul
Pentru a te simți
Întreg.

Fericirea e un exercițiu de
A nu te mai plânge
Că n-ai
Până descoperi
Că ai.

 

Din dor

Cu palmele sprijinite de rai, te bucuri în afara timpului, în izvorul iubirii care nu moare. Mintea noastră scundă de oameni care n-au privit încă în ochi sfârșitul și începutul – dacă îi putem da veșniciei început – nu înțelege moartea fără durere, fără dor, fără neputința care țintuiește privirea doar înapoi, spre ce a fost și nu mai este. Dar tu știi. Știi că întunericul trece, că durerile trec și că, mai ales, noi, cei de acum, trecem.

Aș vrea să-ți fur din privire raiul. Să împrăștii din iubirea ta acolo unde n-a rămas destulă credință, destulă speranță. Să vindec rănile dorului care nu știe să treacă și amintirea care șterge, în fiecare zi, câte puțin din conținutul a ceea ce am fost, până nu demult, împreună.

Ne e ușor să vorbim și să scriem despre ce a fost. În stilou curge amintirea în frumusețea ei caldă, cu zâmbete de copii certându-se pe creioane și cărți, cu îmbrățișări timide de revedere, cu litere aglomerate din ce în ce mai cult pe subiecte niciodată vechi, cu plăcerea de a ne putea cunoaște, mereu mai mult, și cu siguranța de a ne ști familie strânsă. Ce e greu, însă, e să ștergem din greutatea limitei pe care am trasat-o, atât de brusc și persistent între atunci și acum. Ne e greu să acceptăm distanța, absența, neputința sentimentului de a trăi așteptând, iubirea vie în suflet, dar în afara chipului tău blând.

Cu dorul crescând din ce în ce mai viu în trei ani de când ne ești doar în suflet, îl rog pe Dumnezeu să te găzduiască în rândul celor drepți și a fericirii fără sfârșit pe care știm că o meriți, măcar pentru iubirea pe care ai știut mereu să o împarți. Veșnică pomenire! Veșnică iubire!

 

Graba spre fericire


Se grăbesc să ajungă la metrou,
Aleargă spre birou,
Trimit mailuri
În disperare,
Cu fruntea lipită de monitoare
Și umerii apăsați
De poveri contemporane,
Se uită la ceas
Cu bucuria fiecărei secunde
Deja trecute,
Pășesc alert
Spre casă
Când soarele le coboară genele
Obosite
Spre asfalt.

Acasă, însă,
Își întind sufletele
Pe canapea
Grăbindu-se
Spre noapte,
Spre vis,
Unde timpul nu mai există
Iar problemele nu mai dor.

Așteaptă ziua de vineri
Cu înfrigurare.
Se grăbesc să se bucure
De fiecare oră trecută
Din săptămână,
Din muncă,
Din viață!

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să le treacă timpul
Spre o fericire
Niciodată prezentă,
Mereu în expectativă.

Cel mai trist e că
Oamenii se grăbesc
Să moară
Crezând că se grăbesc
Să trăiască.

 

Femeia bună

cute boy and girl
E sufletul
Învățat să aștepte
Dincolo de promisiunile
Pe care le încalci,
Și de cele pe care
Uiți
Să le ții.
E ceasul care-ți amintește
Să deschizi ochii
Dimineața
În abur de cafea,
Degetul care-ți întinde
Colțul buzei
În zâmbet
Când nu mai vezi
Frumusețea drumului,
Îmbrățișarea mâinilor
Care se grăbesc
Să alerge
Departe.

E jertfa buzelor
Care cântă
Sufletelor noi
Și mici,
Din brațe,
Cu miros de rai,
E inima care plânge
Și iartă,
Știind că vei greși
Încă o dată,
Credința
Pe care ți-o refuzi
Când te grăbești
Să trăiești
Virtual,
Pe-o tastă veche.

E sufletul care
Iubește,
Nu necondiționat,
Ci luptând
Să-ți ridice și ție
Aripile spre cer,
Chiar dacă știe
Că vei alege
Să cazi
De multe ori
Înainte să crești.

În iubire.

 

Fericirea e

polenta-horiz
Fericirea e
O bucată de mămăligă
Ruptă-n două.
Bucățile nu sunt
Niciodată egale,
Pentru că nu poți dărui
Exact la fel
Inimii pe care o iubești.
În bucata mai mare,
Pe care tu o vezi
Egală,
Sunt toate lucrurile
Pe care, poate,
Nu le spui:
– Ce bine că ești,
– Sper că e destul,
– Îmi plac ochii tăi,
– Mai este, dacă mai vrei,
– Dumnezeu se joacă
În zâmbetul tău,
– Vezi că se răcește,
– Te iubesc.

Fericirea e simplă.
Se servește cu o bucată
De mămăligă
Ruptă-n două.

 

Munți

tumblr_lat1jp1ys21qd4vtuo1_500_large
Problema e că
Ridicăm munții,
Nu inima,
În căutarea fericirii.
Ne baricadăm
Pentru lupte
Mult mai mari
Decât am putea duce,
Convinși
Că numai așa
Vom putea salva
Prințesa din turn.

Când,
Fericirea e un parcurs,
Nu o țintă.
E mâna-n mână
În mers încet,
Sărutul pe frunte,
Îmbrățișarea strânsă,
Dorul scurs într-o floare
Cu miros de iubire,
Primul cuvânt
Al unui copil care învață
Să simtă,
Lumina soarelui
Prin perdea,
Lingurița de ciocolată
Împărțită frățește,
Lupta cu săbiile
De plastic,
Râsul plin
Într-o cameră strâmtă,
Un cuvânt
Desenat tandru
Lângă o cafea pregătită
Pe furiș.

Fericirea e simplă.

Problema e că
Ne credem Dumnezei
Și ne zidim
Singuri
Munți de urcat
Înaintea bucuriei
De a fi
Și a iubi.
Prezent.

 

Piatră

Se spune că orice poveste e încâlcită-n zmei și mume, că nu poți să ajungi în rai, dacă nu treci pe tărâmul celălalt, că nu poți salva prințesa din turn, dacă nu ai curajul să-ți iei inima-n dinți și să lupți, cu buzduganul de fier descoperindu-ți drumul.

Ce nu se spune, însă, e că lupta nu se duce numai în povești, ci așteaptă la cotiturile realității, când privirile caută comori, pe care le simt ca merit fără impas, nu ca rezultat al unei spade bine ascuțite.
images
Suntem oameni. Privirile nu sunt întotdeauna limpezi. Se încarcă nu numai de optimismul luptei, ci și de eșecul neputinței. O privire absentă când trebuia să fie „la timp” se transformă în alte mii de priviri neputincioase. O tăcere întreruptă se traduce în alte tăceri neașteptate. O vorbă dureroasă înmulțește sufletul de mii de cuvinte care taie acolo unde ar trebui să mângâie. Nu știm să ne calculăm privirile, tăcerile, vorbele. Pentru că atracția de a fi uman, de a ne umple celulele de probleme și gândurile de stres, e prea puternică, atunci când sufletul așteaptă leac, nu tăiș. Continue reading

 

Ce-ar zice?

tumblr_m1xbm78e0Z1qm5lw5o1_500
Dacă ai avea cerul
În palma dreaptă
Ai scutura oamenii
De suflet,
Etalându-ți comoara
În fiecare pas.
Ai privi
Cu ochi trecători
Tot ce-ai reușit
Să aduni
În ani
Și ai uita
Că cerul
Nu se strânge
În degete de pământ.
Ce-ar zice Dumnezeu
Dacă i-ai purta lumina
Într-o lampă
Stricată? Continue reading

 

Frumosul conștient

Am avut o zi plină. Mi-am pus gândurile comune la presat. Erau vechi și ponosite, cu aromă de etichetă proastă și preconcepție. Apoi, am învățat să respir din golul gândurilor plecate. Era o senzație nouă, cu gust de stafidă aromată și de aer curat, rece.

Înțeleg, de ceva timp, că lucrurile frumoase care ți se întâmplă nu pot fi puse pe hârtie cu același entuziasm pe care îl simți atunci când le trăiești. Le scrii precipitat, vrând să redai fidel frumusețea secundelor, să le împarți. Rămân însă privirile calde, frumusețea gesturilor pline, bucuria de a întâlni oameni care au făcut mai mult decât să-și schimbe viața în bine: au schimbat-o pe a celorlalți prin propriul exemplu.

images
Fericirea e molipsitoare! Explodează în aer râset plin, sănătos, adună frumuseți copleșitoare prin atotprezență, frumuseți de atâtea ori neglijate în drumul comun, ignorând simplitatea binelui, în favoarea unui scop stabilit și urmat fără pauze, dependent.

Doi copii se țin de mână. Ea e mai mare, el e mai mic. Împreună sunt o celulă protejată, un sentiment exacerbat de simplitate și bucurie de a fi acolo, unul pentru celălalt: sora mai mare, ținând între degete mâna mai mică a fratelui său. Bucuria de a nu fi orbi în fața frumuseții vădite, trăirea pură a unui moment simplu, atotprezent, sunt mai mult decât revelatoare; ne învață să fim liberi de constrângeri, să învățăm că fericirea nu e un conținut ascuns pe un pediestal prea înalt pentru muritorii de rând, ci e vizibilă în simplitate, a lucrurilor și a momentelor încă nealterate de contexte sociale și socializante, de amprente și de etichetă.

Oamenii cântă. Cu ochii închiși, cu mâinile cuprinzătoare, până uită de unde au început – în tremurul unor mâini transpirând emoție și nesiguranță. Oamenii dansează. Dintr-o agitație balansantă timid, picioarele ajung să-și urmeze rimtul natural al poftei de viață. Oamenii scriu. Își aștern pe hârtie gândurile nespuse, imaginația explozivă, cuvinte atacând suflete cu puterea unei lovituri mortale. Oamenii sunt sinceri, uitând de diplomația coafată social, pe categorii de suportabilitate. Oamenii sunt buni prin esența lor. Ceea ce îi îndepărtează de bine sunt condițiile pe care și le atașează sinelui, în drumul spre succes: un succes pe care și-l doresc social, vizibil, strălucind în lumina unor reflectoare care, cu fiecare apariție pe scenă, orbesc mai mult relaționarea cu ceilalți oameni, empatia, dorința de a împărtăși bucuria altor suflete care încearcă.

Azi mi-am amintit că fericirea e exact acea stare pe care o trăiești atunci când ești mic și te scalzi în râul cu păcură de pe imaș cu prietenii, după care mănânci 2 felii de pepene refuzat, cerșit din piață, și-ți târâi picioarele greoaie acasă, în șlapii cu plasticul tocit pe partea dreaptă. E momentul în care ți-ai hrănit sufletul altfel decât adunând lucruri de așezat pe raft, în expoziție: momentul în care îi mulțumești lui Dumnezeu că trăiești și că încă mai știi să calculezi iubirile din palmă în loc de monede.

Fericirea e frumosul conștient. Iar frumosul e prezent pretutindeni…

Așa ne povestesc alți oameni frumoși la Conferința despre fericire, primul eveniment de acest gen din Sud-Estul Europei.