Iar e seară, iar râdem.

Curge un accent savuros peste povești. Subiectul serii: tunsori,… pentru că de coafat nu poate fi vorba decât de la un anumit nivel.

Râdem de buclele ei. Pentru că nu există. În tentative artistico-muncitorești, o domnișoară-bine încearcă un puzzle din pletele ei grele, cu fixativ și spumă, pentru că e preț de civilă. Fidele obiceiului, după jumătate de oră atentă la detalii, buclele cad, înfrânte.

El: cum să-mi fac părul? Ca acum, sau ca data trecută?

Ea: tu chiar vezi vreo diferență?

El: ăăăăă… (vădit impresionat de neglijența observativă a ei) DAAAA!

Alt el: să vezi „la mine”! 3 dungi pe-o parte, doar pe una, înainte de nuntă cu o săptămână!!!

– Ai înnebunit? Peste o săptămână mă însooooor! (furie și gesturi excesive)
– Păi nu, că dungile simbolizează „trecerea”, „transformarea”…
– Mi-ai făcut dungi în cap! Tu-nțelegi că am nuntă??

Același alt el, vădit contrariat de arta post-modernă, cu tentă de castron, de la ultima tunsoare, poartă căciulă, una cu urechi, pentru că alta n-are în preajmă, până „arta” își minimizează efectele evidente.

Râdem, pentru că și eu am o poveste. Când mama e stângace și fata ei n-are breton, se poate rezolva unul pe diagonală, din retușuri, până rămâne-n frunte o periuță atractivă, cu efecte ușor sinucigașe. A se purta căciulă, în toiul verii, pentru că „cine știe cine mai trece prin fața casei și te vede”.

Sfârșit.

Să ne întoarcem la „frezele” noastre!