Tu stai pe o margine
A foii
Eu pe cealaltă.
Ne căutăm în cuvinte
Cu pauze de poposit
Pe tăceri
Și câte-un obstacol
Împiedicat în frici.
Când ajungem aproape
De tot
Și ne privim rănile
Drumului
În ochi,
Dispar și grijile,
Și fuga,
Și toata oboseala
De a fi uman
Întrebând.
Ți-aș face un nod
În iubire
Când ni se adună
Inimile
În zâmbet,
Să fim mai hotărâți
În comoara
De a crește din doi
Unul,
Căutându-ne
Și iubind.
Noaptea
Se închid oamenii.
Programul e întotdeauna
Scurt.
Mor privirile,
Înainte să facă
Rădăcini,
Îmbrățișările,
Înainte să rodească,
Iar
Iubirile
Intră într-un fel de stare
De convalescență,
Ca după o boală
Secvențială,
De alungat
Dimineața.
Noaptea
Se închide lumina.
Ziua e întotdeauna
Scurtă.
Mor gândurile
Aproape trăite,
Zâmbetele,
Aproape împărtășite
Și toate ideile
Neterminate
La ceas târziu,
Din obișnuință.
Oamenii
Mor noaptea
Și
Se trezesc dimineața
Îmbolnăvind,
Altă zi
De viitoara noapte.
Să fug repede, atingând pământul doar cu vârful degetelor tocite de furia vitezei.
Să fug de gândurile lucide și reci ca o pungă de gheață scăpată din greșeală pe pielea fierbinte. Gânduri vârtej, fără scăpare în cercul minții obosite de veghe și de absență.
Să mă ascund laș într-o cameră uitată, strâmtă ca înghesuiala obsesivă a tristeții fără motiv real, alungată din alții în mine, pentru că nu știu să nu ascult.
Să spun „da” când cred că „nu”, un da stins, machiat de dorința de a nu răni mai mult.
Să râd până plâng, revers al soarelui după ploaie, și să uit că numai eu pot să reversez reversul.
Continue reading
