Tag Archives: frumos

În brațe


Se spune că
Cele mai frumoase
Brațe
Sunt ale mamei
Care îmbrățișează
Minuni
Gângurind
Sub degetele
Firave.

Însă eu cred
Că cele mai frumoase
Brațe
Sunt,
De foarte multe ori,
Ale tatălui:
Suficient de largi
Cât să îmbrățișeze
Plânsete de copii
Zdreliți în genunchi,
Suficient de puternice
Cât să se lupte
Cu balaurii
Din dulap,
Suficient de moi
Cât să adoarmă
Ochii obosiți
Sprijiniți
Pe umerii calzi,
Suficient de deschise
Cât să așeze
Aripi
Pe mânuțele moi
Înainte să zboare
Departe, departe
Până-n tavan
Și înapoi.

Eu cred
Că cele mai frumoase
Brațe
Sunt ale părinților
Care nu uită
Să-și îmbrățișeze copiii
În fiecare zi,
Chiar și atunci
Când nu ar mai avea
Putere
De îmbrățișat.

 

Rutina iubirii


Miroase a boabe
De cafea
Măcinate cu vise,
A gene
Pleoștite de Ene
Și a pastă de dinți
Așteptându-și menirea
În cântec
Întâmplător
De bună dimineața.

Sub pernă
Pielea se-alintă
De somn,
De dor,
Sub degete presărate
Pe linia frunții
Încruntate
Sub sărut.

În brațe
Un pui de om
Cu zâmbet de rai
Caută pulsul
Mamei
Cu mâinile strânse
Sub barba
Tatălui.

Pe noptieră
Se-aprinde o lampă
Iar pe buze
Se-ascunde,
Discret,
Oboseala de dimineață
În surâs.

E cald,
E întuneric,
E ceață,
Dar în inimi
Bate
Bucuria de a fi
Împreună
Încă o secundă,
Încă o zi,
Încă o viață
Și, poate,
Încă o veșnicie.

 

Copilărie


O pătură roz,
Ștearsă de ani
Și soare,
Întinsă perfect
Peste iarbă
Și păpădii,
Un radio
Cu antenă
Alergând
După semnal,
Pentru că e iar
Maroon 5
Și iubirea lui
Pe bandă,
Un tricou
Portocaliu
Înverzit de joacă,
Un oracol deschis
Pe pagina parfumată
A prietenei
Preferate,
Un lănțișor
Despărțit
În jumătate
De inimă,
O cutie muzicală
Cu o balerină
Ușor stricată
Când
Dansează,
O masă mică,
Neagră,
Întinsă la soare
Ca suport
De magazin
Care vinde visuri
Pe pahare cu sifon
Și praf de portocale,
O pereche de șlapi
Prinși cu elastic
La degetul mare,
Mult praf
Pe degete
Ținute la soare,
Un cartof copt
Sub 2 cărămizi
Și niște crengi
Cam crude,
Un pârâu plin
De broaște mici,
Cu burta
Albă,
Flori rotunde
Împletite în coronițe
Și ciuperci albe
Ieșite la soare
De sub stână,
O ciulama caldă
Cum n-am mai mâncat
Vreodată,
Un el zâmbind
Pe furiș,
De după gard,
A „bună dimineața”
Și-un stomac
Plin de fluturi
Noi,
Un Dumnezeu bun
Și cald
Care lasă joaca
Să bântuie
În drum,
Fără ploaie,
Până-n miez de noapte.

O copilărie
Așa cum
Niciodată
N-a mai fost
Și nici
Nu va mai fi.

 

La timp


După o lume alergată
Din lung în lat,
După zâmbete ruinate
Pe drumuri neștiute
Încă,
După atât de multă
Muncă
Spre a ajunge
Ce nu știm
Dacă vom putea împlini
Vreodată,
După planuri întinse pe foaie
Și
Pe speranțe crescute
Cu mult curaj
Pe brânci,
După conexiuni și prietenii
Cu palma întinsă
Și gândul viu
Spre înainte,
După ani risipiți
Cu ochii închiși
Pe drumuri singulare,
După suflete
Lăsate în urmă
Pentru, mereu,
Alte suflete,
După anii albiți
În păr
Și ore înghesuite,
Din ce în ce mai adânc,
Pe frunte,
Ajungem la sfârșitul
Trupului
Cu diplome,
Urale,
CV-uri ample,
Dar, mai ales,
Cu un mare regret:
De a nu fi realizat,
Că din parcursul ăsta
Crunt
De luptă și pași,
Nu rămâne nimic
În urmă,
În afară de iubirea
Pe care ai trăit-o,
La timp.

În ceea ce ai spus,
În ceea ce ai scris,
În ceea ce ai simțit,
În ceea ce ai crezut,
În ceea ce ai fost
Și rămâi
Pentru ceilalți.

 

Ceva mărunt


Ceva mărunt,
Cât un zâmbet aruncat
Peste masă
Și o felie de pâine
Ruptă-n două.
Cât o plapumă întinsă
Mai mult pe partea lui
Și o pernă reașezată
Corect
Sub gene și vise.

Ceva mărunt,
Cât o cafea coaptă
Cu miros de dimineață
Pe birou
Și un sărut pe frunte
Apăsat,
Explicând firescuri.
Cât o zi de vineri
Cu miros de liniște
Și măr copt
Împărțit
La doi.

Ceva mărunt
Cât un puls bătând,
Metalic,
Pentru doi:
Tic
Tac!

 

:) (sau despre firescuri)


Chiar e frumos
Pe strada asta însorită.
Copacii zâmbesc,
Se leagănă leneș
Și împrăștie bucurii
De frunze
În plete de trecători
Pierduți în gânduri
În telefoane
Sau în inimi
Cu lipici.

Chiar e frumos
În orașul ăsta firesc.
Norii plâng
De fericire,
Câteodata explozivă,
Câteodată tandră,
Pe umbrele roșii,
Obraji fini
Sau
Direct în suflete.

Chiar e frumos
În lumea asta necuprins de mare
Oamenii iubesc
Profund,
Pierdut,
Paradoxal
Deschis,
Posesiv,
Imperfect,
Singular
Sau doar
Deosebit de firesc.

Chiar e frumos
Pe stradă,
Pe umbrele,
În lume,

Dar mai ales
În zâmbetul tău.

 

 

 

Bine?


Ciudat
Cum ne căutăm
În afara oamenilor.
Cum, de fiecare dată
Când plângem,
Uităm
Că fiecare lacrimă
Are atâtea replici
În lume,
Urlând
A nesperanță
Și a umbră.

Ciudat
Cum ne bucurăm
Fără să împărțim
Din minune,
Cum adunăm,
Habotnic,
Fiecare șansă
Care să ne urce,
Singuri,
Un pic mai sus;
Mai sus
Decât aripile
Altor suflete
Care încă mai luptă
Să urce.

Ciudat
Cum simțim
Că suntem buni
Deși,
Din ce în ce mai rar,
Întindem mâinile
Spre ceilalți,
Dăruind.

Și asta doar pentru că
Am uitat să privim
Cu ochii de copil
Și pentru că
Încă mai
Credem
Că a nu face rău
Înseamnă,
Automat,
A face
BINE.

 

Niciodată


Ți-aș spune azi
Sub stele
Și lună
Și aer de noapte
Profundă
Că nu exist
Fără zâmbetul tău
Dimineața.

Ți-aș aminti
Că nu mai am
Suflet.
Ți l-am dat ție,
Întreg și mic,
Să-l crești
În al tău
Pentru totdeauna.

Ți-aș strânge
Grijile
Și neputința
Și mâinile
Care nu mai știu
Să se odihnească
Cât să fie timp
Să respiri.

Te-aș certa
Pueril
Când nu asculți
Și uiți să mănânci,
Să dormi,
Să fii,
Pentru ca apoi
Să te mai sărut
Un pic.

Dar nici un cuvânt
Nu simte
Mai mult decât
O privire
Îngropată-n pernă
Și vis de împreună
Urlând sub gene:
“Te iubesc”
Și simțind
Că noi, de fapt,
Nu vom muri
Niciodată.

 

Diana cu vanilie (Diana Sorescu)

Nu știu dacă ați auzit de Diana. O bucurie cu chip de  om și suflet de vanilie dulce care a învățat să scrie înainte să învețe să trăiască și care n-a știut niciodată să existe în afara cuvintelor. O explozie de sentiment și emoție evoluând brusc într-o femeie extraordinară, dar care n-a uitat vreodată să fie copil, liber și sincer, fără prea multe subtilități și fără fard. Un om frumos și simplu în bucuriile care zidesc, complex în trăire, pasiune și cuvinte.

Înainte să-și ridice aripile spre cer, Diana a scris despre lumea pe care avea s-o părăsească repede, dar pe care o iubea complet. Îndrăgostit de viață, blogul ei s-a transformat ușor într-o carte explozivă, de savurat oricând foamea de emoție crește iar sufletul tânjește după sens și puritate. “Diana cu vanilie” se găsește sigur pe rafturile editurii ALL și povestește nu numai despre Diane vesele în căutare de prăjituri, pantofi și infinite amintiri cu Hello Kitty, ci și despre frumusețe, umanitate, prietenie, iubire și despre tot ce înseamnă urcuș sau cădere în drumuri desenând fericire în ținte și pași.

“Începuturi” e un capitol galopant, înghesuind copilării ieșite din matcă și vreri de viață abia înflorită. Dintr-un “roller coaster” în care încă îi e teamă să se urce, pentru că viața zboară pe șine și-și caută vârful la fel de repede cum își descoperă prăpastia, Diana trăiește profund în spatele cuvintelor și-și enumeră, în mod egal, pasiunile și fricile, fără filtru: gem de caise, prietenie, toamnă, vanilie, Hello Kitty, iubire, împlinire, 2012, mulțumire, cozonac și coji ascuțite de nucă, tristețe și fericire, Dumnezeu, un șir de emoții care-o construiesc uman într-un suflet mare.

Lăsând în urmă “începuturile”, Diana învață să vorbească despre “Oameni”. Și o face sincer și extrem de frumos. Vorbește despre oamenii liberi, mereu în devenire, despre alegeri și despre cum pasivitatea te oprește din a trăi, despre dor și sufletele fără de care nu poate să existe, despre femei, bărbați și clișeu în portretizare, despre minune și viață. Cuvintele ei curg limpede și-și fac loc din sânge în inimă, în puls, în ființă. Pentru că sufletul ei descoperit în litere și sensuri e întrebarea și de multe ori răspunsul atâtor oameni morderni, închiși în carapacea unor gânduri și emoții, fără “instrucțiuni de utilizare”.

Diana le spune “pe bune” pentru că le trăiește. Nu înțelege de ce “dragostea durează 3 ani” și convinge cu leacul de a fi mereu pregătiți să ne “aranjăm” trupul și sufletul pentru celălalt, pentru a nu deveni o banalitate. Se amuză teribil de “prostia” femeii îndrăgostite, fără să acuze, încearcă să descifreze enigmele femeii nedescrifrate și ale bărbatului comod și e convinsă că povestea cu broasca și prințul a fost spusă pe dos, pentru că după sărut nu urmează… prințul. Îi e teamă de boala contemporană a oamenilor care suferă de invidie, ură și de prea puțină dragoste și știe că singura soluție nu e a diseca în psihologie, cât e a-i face loc lui Dumnezeu acolo unde de prea mult timp se depune praf în suflet. Și, după atâtea neputințe descifrate în răutate și artificiu, Diana nu judecă. Pentru că știe că în spatele răutății e multă durere.

“Nebuloase” vorbește despre ființă la nivel de iubire și sacrificiu. Lacrimile Dianei sunt libere și curg pentru ce se pierde în “câștigul” devenirii: relații care pier, iubiri șterse de praf și ținute în bibliotecă fără a fi uitate vreodată, plecarea lui, plecarea ei, dorul care sfâșie, minuni noi care cresc pulsul și întind aripile, prietenii pe ecrane versus prietenii reale crescute cu mâna întinsă și muuuultă vanilie și ciocolată, fără de care viața n-are gust. Spre final, Diana știe deja: iubirea adevărată e cea care se respiră la nesfârșit: “Știți că vă iubiți când noțiunea de-a rămâne toată viața împreună vă sperie pentru că… e prea puțin” și că: “oricât ai învăța, încă n-ai învățat nimic”.

O carte care te trăiește continuu, ruptă din poezie și suflet mult, mult, îngrămădit bine în doar 26 de ani în care Diana a trăit aici cât alții într-o viață o neîncetată bucurie de a trăi. Cu zgomot. Cu pasiune. Și cu multe cuvinte.

 

Teoria nunţii ca-n poveşti

Nu toate poveştile frumoase încep cu “a fost odată”. Unele poveşti încep brusc şi cald, ca o răsuflare adâncă îngropată în trandafiri portocalii şi emoţie pură. Încep urcând rapid, pe o pantă veselă în care mâinile ajut mâini să se caţere, să parcurgă, să alerge spre o bucurie atât de vie, încât doare puţin descoperirea inimilor.

Povestea noastră e despre legământ şi zâmbete fireşti. Începe cu o noapte lungă, suferind a emoţie, tremur şi veghe. Se scaldă-n puterea dimineţii visânde şi a mâinilor elegante în sfârşit descoperind mâini, ca soţ şi soţie. Continuă în frumuseţea coroanelor acoperind minţi care caută să zboare dincolo de acoperişul unei biserici vorbind despre ceruri, şi în privirea pe furiş a ochilor care vor fi mereu acolo să te aştepte. DSC09711

Drumul nostru începe cu promisiunea de a nu uita începutul, de a-l creşte dincolo de piatră şi de umeri gârboviţi. E despre iubirea care nu condiţionează, nu cere, nu spintecă. E despre acceptare a bucuriei de a fi suflare de cer, cu gust de pământ, lipit în sufletele care ştiu că o să se poarte, pe faţă, pe dos, în obstacol şi linişte. E despre acceptarea nesfârşitului într-o lume îndrăgostită de sfârşituri.

Ne bucură cântecul, cuvintele şi fiecare gest din sufletele dragi care ne protejează iubirea cu priviri calde. Gândurile copleşesc gânduri, versurile curg, muzica simte. E nuntă scăldată-n frumos, al bucuriei de a fi împreună pentru zidirea unei singure vieţi din două suflete. Simţim frumuseţea şi Dumnezeul inimilor pline. E o minune să fi ajuns aici, în atâta lumină şi bucurie a întâmplării.

Florile vorbesc despre toamnă, zâmbetele roiesc a începuturi. Iar noi, îmbrăţişând fiecare emoţie, ne purtăm iubirea plină, ştiind că, după ani de drum şi picioare obosite, după ce plinul se scurge puţin prin rândurile rărite de inimi, vom avea încă temelia puternică a binecuvântării zilei care ne-a unit.

Mulţumim pentru iubire. Mulţumim pentru poveste. Nunta noastră “ca-n poveşti” rămâne scrisă într-un prezent continuu pe care ni-l dăruiţi cu atâta emoţie.

Să rămânem iubind!