Frumusețea
E atât de relativă,
Dragul meu.
Peste 40 de ani,
Din pielea fină,
Va rămâne
Căldura,
Din ochii sprinteni
Culoarea,
Din buzele pline
Sărutul,
Din mâinile elegante
Îmbrățișarea,
Din picioarele înalte
Mersul împreună,
Din obrajii netezi
Urma zâmbetului,
Din inima vioaie
Bătaia
Mereu împărțită
La doi.
Frumusețea
E atât de adâncă,
Dragul meu,
Dacă înveți
Să nu mai vezi
Trupul
În afara sufletului.
Dacă înveți
Să iubești
Dincolo de ani,
Dincolo de carne,
Dincolo de tine,
Până dincolo
De poveste.
Când a creat lumea, Dumnezeu a pus în fiecare suflet o bucurie care să se repete, care să adune zâmbetul, de unde s-a stins.
Unora, le-a dat talente recognoscibile. De când e pământul, lumea cântă, desenează, scrie, își îndoaie oasele în acrobații spectaculoase, aleargă, adună frumusețe în pasiuni fermecătoare.
Altora, le-a dat ochi buni, care să vadă în spatele prafului, al pereților desenați în mucegai sau al obrajilor crispați din obișnuință. Și de atunci, bunătatea a primit rang selectiv, de om naiv sau rar, cum nu se știe peste tot în lume.
Tuturor, însă, le-a dat iubire. Infinită, crescândă, năucitoare, magică. Nu toți au învățat, totuși, că celulele fiecărui suflet sunt scăldate iremediabil în iubire. Mulți încă își caută talentul în ceilalți, uitând că frumusețea, flacăra, imensitatea celui mai frumos dar nu se aprinde din ceilalți, ci din cărbunele adunat de la prima respirație în propriul suflet. Și abia apoi își găsește perechea în sufletul de vizavi.
Să iubim, deci. De unde nu avem, să strângem. De unde s-a stins, să aprindem. De unde este, să înmulțim. Pentru că fiecare talent care ne definește nu există, în sine, fără să iubim. Dacă nu ceea ce creăm, măcar frumusețea privirii celor care descoperă în munca noastră o părticică din ceea ce iubesc sau din ceea ce vor să devină.
Să privim viața cu ochi buni. Pentru că fiecare privire risipită nefiresc în ograda vecinului, căutând ce nu ne-a fost dat să trăim în ograda noastră, înseamnă o clipă în minus în a trăi o minune. Cea de a deveni, mai întâi, ce vrem să vedem în lume.
Am avut o zi plină. Mi-am pus gândurile comune la presat. Erau vechi și ponosite, cu aromă de etichetă proastă și preconcepție. Apoi, am învățat să respir din golul gândurilor plecate. Era o senzație nouă, cu gust de stafidă aromată și de aer curat, rece.
Înțeleg, de ceva timp, că lucrurile frumoase care ți se întâmplă nu pot fi puse pe hârtie cu același entuziasm pe care îl simți atunci când le trăiești. Le scrii precipitat, vrând să redai fidel frumusețea secundelor, să le împarți. Rămân însă privirile calde, frumusețea gesturilor pline, bucuria de a întâlni oameni care au făcut mai mult decât să-și schimbe viața în bine: au schimbat-o pe a celorlalți prin propriul exemplu.
Fericirea e molipsitoare! Explodează în aer râset plin, sănătos, adună frumuseți copleșitoare prin atotprezență, frumuseți de atâtea ori neglijate în drumul comun, ignorând simplitatea binelui, în favoarea unui scop stabilit și urmat fără pauze, dependent.
Doi copii se țin de mână. Ea e mai mare, el e mai mic. Împreună sunt o celulă protejată, un sentiment exacerbat de simplitate și bucurie de a fi acolo, unul pentru celălalt: sora mai mare, ținând între degete mâna mai mică a fratelui său. Bucuria de a nu fi orbi în fața frumuseții vădite, trăirea pură a unui moment simplu, atotprezent, sunt mai mult decât revelatoare; ne învață să fim liberi de constrângeri, să învățăm că fericirea nu e un conținut ascuns pe un pediestal prea înalt pentru muritorii de rând, ci e vizibilă în simplitate, a lucrurilor și a momentelor încă nealterate de contexte sociale și socializante, de amprente și de etichetă.
Oamenii cântă. Cu ochii închiși, cu mâinile cuprinzătoare, până uită de unde au început – în tremurul unor mâini transpirând emoție și nesiguranță. Oamenii dansează. Dintr-o agitație balansantă timid, picioarele ajung să-și urmeze rimtul natural al poftei de viață. Oamenii scriu. Își aștern pe hârtie gândurile nespuse, imaginația explozivă, cuvinte atacând suflete cu puterea unei lovituri mortale. Oamenii sunt sinceri, uitând de diplomația coafată social, pe categorii de suportabilitate. Oamenii sunt buni prin esența lor. Ceea ce îi îndepărtează de bine sunt condițiile pe care și le atașează sinelui, în drumul spre succes: un succes pe care și-l doresc social, vizibil, strălucind în lumina unor reflectoare care, cu fiecare apariție pe scenă, orbesc mai mult relaționarea cu ceilalți oameni, empatia, dorința de a împărtăși bucuria altor suflete care încearcă.
Azi mi-am amintit că fericirea e exact acea stare pe care o trăiești atunci când ești mic și te scalzi în râul cu păcură de pe imaș cu prietenii, după care mănânci 2 felii de pepene refuzat, cerșit din piață, și-ți târâi picioarele greoaie acasă, în șlapii cu plasticul tocit pe partea dreaptă. E momentul în care ți-ai hrănit sufletul altfel decât adunând lucruri de așezat pe raft, în expoziție: momentul în care îi mulțumești lui Dumnezeu că trăiești și că încă mai știi să calculezi iubirile din palmă în loc de monede.
Fericirea e frumosul conștient. Iar frumosul e prezent pretutindeni…
Așa ne povestesc alți oameni frumoși la Conferința despre fericire, primul eveniment de acest gen din Sud-Estul Europei.
Frumusețea se naște
În oglindă,
În reflexia ochilor
Dilatând pupile,
De plăcere,
În clipirea genei
Pe obraz,
A mirare și
Descoperire,
În lumina buzelor
Cerșind buze
Pe cuvinte întoarse
Și tăceri. Continue reading →
Există cărți pe care le citești dar în care ți-e greu să te regăsești. Le privești absent, pagină cu pagină, și nu înțelegi frământarea, inutilitatea tristeții, descurajarea gândurilor, tulburarea echivocă.
Cu sau fără motiv, Jeni își transformă viața în analiză, o extinde în comparație, fără a ieși din propria dramă, și găsește în orice moment al vieții motiv de tristețe. Pentru că oamenii sunt mediocri, zilele prea scurte, cărțile dezamăgesc în marea lor majoritate prin stil, iubirile mor sau tulbură axa vieții iremediabil, fără putere de recompunere, de echilibru, pentru că orice are în sine ipoteza eșecului. Așa trăiește Jeni… Își construiește viața din cărți și uită să trăiască, își dă seama că simplitatea, în definitiv, este cea care aduce mulțumire sufletească (gesturile calde, naturale, prieteniile, oamenii de la care poți învăța infinit, indiferent de originea lor sau nivelul de gândire, iubirea) dar nu reușește să învingă în lupta cu propria ființă, aproape iremediabil setată pe absolutul cunoașterii, spre care aspiră, și pe analiza excesivă a vieții în care trăiește.
Din paginile ei de jurnal, pe care și le destinează sieși, fără intenții de publicare, se desprind maxime. Cuvintele ei compun învățăminte fără țintă, analize cu iz de concluzii. Jeni își descrie viața fără să-și găsească un punct de echilibru, concluzionează, dar nu dă soluții clare. Pentru că nu știe să privească în afara propriei vieți, știe doar să trăiască… o dramă:
Fragmente:
Dostoievski are geniul de a te face să crezi că ideile pe care le împroașcă scrisul său țâșnesc din tine.
Mă-ntrebi: de unde vine timiditatea? –O! S-ar putea răspunde: dintr-un exces de gândire.
E o ciudată fericire în asta. Să ai un colț de sine inaccesibil. Un colț pe care nimeni nu-l cunoaște. Un colț în care ideile sunt limpezi. Un colț în care gândirea mea dănțuie extravagantă și fantastică. Un colț în care uneori poți plânge singură atunci când toată lumea o vede pe Jenny râzând.
Fac filozofie stupidă, de altfel ca orice filozofie. Nu. Nu există decât un lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Și pe Dumnezeu nu-l cunoaștem. Iată ironia soartei.
Și în timpul acesta nu mă gândesc la nimic, la nimic în timp continuu.
Există în această întreagă lume doi ochi negri, profunzi și oblici. Nu sunt decât doi. Ce ciudat! Sunt alți ochi mai frumoși, mai negri, mai profunzi. Dar toți aceștia nu mă privesc. Eu vreau să-mi scufund ochii în singurii ochi negri pe care-i iubesc. Și ochii aceștia nu sunt la capătul lumii. Ei sunt în același oraș în care mă aflu și eu. Nimic nu ne separă. Nimic și totul.
Ușă scârțâind. Cu bocancii grei cu zgomot surd în picioare și punga obligatorie cu portocale în mână, îmi strecor capul cu ochii obosiți pe ușa din bucătărie, de unde se aud râsete moldovenești, îngropate în miros de pește prăjit și mămăligă.
Farfuria mă așteaptă plină pe masă și „cheful” de oboseală îmi piere brusc. Îmi lungesc picioarele pe scaunul de lemn care scârțâie deranjant și îmi savurez porția cu o plăcere nevinovată. Continue reading →
