Iau câte un tren, așa aiurea… Nu-mi place să citesc numărul vagonului când urc. Nici unde mă duce. 
Pentru că ochelarii stau să cadă de pe obraji și lumea e oricum prea mare să nu ajung unde trebuie.În vagon e cald. Prizele nu merg. Oamenii mă privesc chiorâș. Eu zâmbesc. E bine să fiu aici, doar pentru că e cald.
Opresc în stația sufletului. Doar pentru că are culoare galbenă și nume predestinat. Oamenii trec pe lângă mine, ocolindu-mă, fără judecată, fără privire. Fiecare își poartă sufletul în pași, cu graba unei zile de muncă în care eu nu mă potrivesc. Pentru că nu alerg, ci merg simplu, cu dorul unui loc pe care nu l-aș fi crezut vreodată să mi se plieze pe suflet cu aromă de iarnă proaspătă, fără suprafață. Dar care mă încântă, prin simplitatea mirosului.
Ne întâlnim pe o piatră pătrată. Roșie. Și se oprește timpul, lumea, gândurile, trenul.
