Tag Archives: inviere

Rugă

Să nu uiți să vii.
Chiar dacă nu ne mai ridicăm ochii spre Tine, mai simțim în inimi fiorul așteptării. Suntem mici și puțini, dar cu inimile strigând a nemurire, stoarse de sens și de frumusețe. Așteptăm lumina care încălzește și zâmbetul de miez de noapte, în bucurie de înviere, de minune și de nevoie. Nevoia de Tine.

Să nu uiți să crești.
În privire, în suflet, în îmbrățișarea chipului plăpând, purtând greutatea pământului pe umeri. Noi… am plecat, ne-am întors spatele de multe ori, ne-am pierdut într-o mare de neputințe, care n-au dus nicăieri. Nicăieri fără Tine.

Să nu uiți să ne asculți.
Chiar dacă noi de multe ori nu mai cerem și nu mai mulțumim. Pentru soare, pentru dimineți cu miros de flori, pentru mâinile care încă mai pot să muncească. Și mai ales pentru iubire. Atât de multă iubire încât doare neifrescul nemulțumirii.

Să nu uiți să învii.
Chiar dacă e prea multă moarte pe trotuare. Din chipul tău în lumină să ne crești bucuria de a trăi într-o lume în care există sens, drum și fericire, dincolo de sufletele strivite, care încă învață să-și întindă aripile. Spre Tine.

Să nu uiți să ne iubești, Doamne! Așa, oameni, cum suntem!

 

Hristos a înviat

Flowers
Chiar dacă
Oamenii nu zâmbesc
Mereu
La timp,
Nu îmbrățișează
Întotdeauna
Cu forța sufletului
Plin,
Chiar dacă
Nu-și îndrumă pașii
Pe drumul bun
Când inima aleargă,
Chiar dacă
Nu au mâini
Destule
Să dăruiască
Viață
Când ajută,
Azi e lumină
În fiecare ochi
Puțin mai multă.
Azi e iubire
În sufletul slăbit
Mai caldă.
Azi e lumină
În fiecare gând
Puțin mai mare.
Hristos a înviat!

În noi…

 

Pe-un lemn


Doliu.
În soare sunt umbre ca-n lacrimi
În munți pâlpâie vântul
a jale,
Iar Omul se lasă-n durere
Pe-un lemn
Pe-un mormânt…

Bucurie.
Miroase a pască și-a trudă
Prescurile cresc din făină
a veste,
Bătrâna-n urechi obosite
Când taie din coca-nspumată
Își numără cald din mătănii
Pe-un deget
În gând…

Jale.
Se aude un cântec de seară
În voci desenate pe genuri
a suflet.
Pe fustele negre de vină
Își curg lumânări din durere
Iar fețele prinse-n baticuri
Își culcă privirea-n pământ
Cu lacrimi
Arzând…

Revedere.
În grai suferind de Moldovă
Obrajii își vând amintirea
A drag.
Un scaun își prinde copilul
Și-i leagănă-n doruri cuvântul
În inimi
Zidind.

Cruce.
Un Om îi cuprinde povara
În lemn lăcrimând a durere,
Divin.
Din trupuri coboară-n uitare
Și bine, și suflet, și pace, și gând…
Rămân dezgoliți de iubire
„Umanii” bolnavi de Cuvânt,
Etern
Răstignind.

Acasă.
Din ochi curg răsărit și apusuri
Iar postul se pierde-n arome
Învins.
O pace se plimbă-n neștire
Prin suflete calm presărând
Vestind din mormânt înviere
Iubire
Vestind…

http://www.youtube.com/watch?v=pBicM3mOX14&list=PL8FB91151AD4201D7&feature=mh_lolz