Vino! Odihnește-ți ochii pe umărul meu și spune-mi că n-ai plecat niciodată. Că îți amintești ultima îmbrățișare, ultimul sărut trimis în aer cu un zâmbet.
Vino! Spune-mi că ți-e dor. Lasă-ți gândurile în palmele mele. O să am grijă să le mângâi, până învie în speranță. Nu-mi refuza zâmbetul. E oricum al tău.
Vino! Adună în linie toate sufletele lumii. Voi fi poate, mai mică decât ele. Poate cu ochii mai strâmbi, cu buzele mai scunde. Nu voi ști mereu să-ți repar tristețea altfel decât prin îmbrățișare. Alege.
Vino! Nu vocea ta îmi lipsește. Ci sufletul tău copilăros, când îmi pune piedică pe scări sau îmi refuză îmbrățișarea, pentru că vrea să se joace. Îmi lipsește gustul cafelei amare și ciocolata dată la schimb pe o bere, de drag. Iubirea crescută din două suflete care n-au învățat încă să fie, cu totul, împreună.
Vino! Nu pierde frumosul, căutând uși care poate nu știu să se deschidă, decât pe jumătate. Eu nu voi ști să plec vreodată. Voi fi aici, chiar și când speranța va strânge podeaua în brațe, neputând să mai respire.
Vino! Iubirea nu e sigură, dragul meu. Dar crește, dacă o dăruiești. Nu-mi spune să caut. Privește-mă în ochi și în pistruiul de pe pleoapa dreaptă. Chiar vezi în mine sfârșitul?
Vino! La mine în suflet e atâta loc de când ai plecat. Poate vei găsi ceea ce cauți. Te gândești și tu la ce poți să pierzi? Mi-e dor. Și sufletul mi-e mic. O să te-nghesui până încapi. Întreg. Te-așteaptă tricoul bleu în colți de rechin și o îmbrățișare crescută până la cer.
„În mine se vorbește și azi despre tine”.
