Tag Archives: iubire

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Dar


Pian.
Sapă adânc,
Prinde rădăcini
În suflet
În puful ridicat
De pe mâini,
Și-n emoția bătând
În puls
De inimă slabă.

Voce.
Simte fiecare literă,
Deschide aripi
Peste zâmbete zdrobite
Și iubiri aproape
Pierdute
Sau uitate
Printre rânduri.

Muzică.
Absoarbe
Fiecare secundă deschisă
Spre neputințe,
Fiecare pauză
Dintre inimi,
Fiecare regret
Sedimentat
Pe suflet.

Pentru că nu e viață,
Nici iubire
Care să alunece
Drept, fără diezuri,
Chei sol
Și multe note
Îngrămădite
De Dumnezeu
Pe emoții
Care să ne apropie
Atunci
Totul pare
Să despartă.

Și
Ce ne-am face
Dacă în loc de inimă
N-ar bate,
Măcar din când în când,
Muzica?

 

Celui mai drag, cu dor!

Dragul nostru, e greu când timpul trece. Ochii obosesc, umerii se apleacă, amintirile, deși atât de pline și frumoase, se șterg, sufletul se împovărează de ani, dar se agață la nesfârșit de ce ar vrea să nu piardă vreodată: bucurie, oameni, viață.

Obosiți cum suntem și cu inima încărcată de un timp pe care nu știm încă să-l trăim complet, ne mințim că noi suntem și tu nu mai ești.
Realitatea e, însă, că noi trecem iar tu ești singurul care nu mai trece.

Îți strângem amintirea în brațe si ne străduim să nu uităm. Agățăm fotografii perfecte pe pereți și ne e drag când te vedem, cu zâmbetul plin și ochii verzi, îmbrățisând, cu bucurie, prieteni, familie, timpuri. Așa știm noi să rezistăm suferinței de a nu te avea aici, certându-ne când te chemăm la masă prea devreme, râzând ironic peste glumele pe care nu le înțelegem sau sfătuindu-ne să fim cuminți, pentru că are el grijă Dumnezeu.

Simțim că am pierdut. Că nu te-am apreciat suficient, că nu ți-am bătut suficient la ușă, că nu ne-am vorbit mai des, că nu ți-am spus că te iubim mai mult. Suferințe ample de oameni mici, care nu recunosc, încă, veșnicia. E greu să-ți scriem, când știm că nu vor fi răspunsuri, decât în tăcere.

35 de ani de bucurie, frumusețe, suflet și multă tristețe, pe care nu știm însă, s-o înțelegem cu bucurie. Mai e nevoie de puțin cer să-ți înțelegem zborul și de mai multă rugăciune să te simțim aproape. Poate, mai târziu, când ridurile ne vor îmbătrâni umerii și mintea, vom învăța că ne aștepți, cu bucurie, „acolo unde nu e întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Dumnezeu să te odihnească!

 

Arzândă


Arde
Soare pe geană
Și
Paharul de vin
Odihnind,
În gust de bob sec,
Gânduri
Și visuri de vară.

Ard
Buze deschise,
Și
Mâinile-ntinse
Pe masa fierbinte,
În ritm de vineri,
Somnatic
Și leneș,
Cuminte.

Ard pleoape-n bujori,
Și râsete
Uscate la soare,
Ard cafele
Pe pervaz,
Arde păr amețit
De femeie
Blondă,
Pe umeri care
Ard,
Aplecați,
Sub bretele.

Ard pași
Cu toc
Scufundat în trotuare,
Arde un chef
Nebun
De plajă,
Val
Și multă
Iubire.

 

Lucruri și oameni


Ne trezim dimineața,
Sufocați.
E prea cald
Sau prea frig
Sau plouă
Prea mult.
E prea multă lume
Necunoscută
De jur împrejurul
Sufletului nostru
Și nu e loc
De respirat
Viață.

Ne împiedicăm.
Doare căderea.
Ne acoperim
Vânătăile
Cu machiaj
Și zâmbete
Convenționale.
Așa am învățat
Că se rezolvă
Neputințele.

Ne re-cumpărăm
Fericirea
La magazinul de vizavi;
ne fură culorile
Din eșarfele etajate
Pefect
Pe manechine.

Trăim
Pentru lucruri
Și bucuria
Temporară
De a avea
Mai mult.

Alergăm
Spre birouri,
Spre magazine,
Spre săli,
Spre lucruri
Și,
Din ce în ce mai puțin
Spre oameni.

Poate
Dacă n-am avea
Atâtea lucruri,
Am ști
Să cerem,
Să apreciem,
Să împărțim,
Să fim
Și pentru ceilalți
Ce uităm,
Din ce în ce mai mult,
Să fim
Pentru noi înșine:

Mai întâi
Suflete.

 

Și ce?


Și ce e viața
Dacă nu o mirare
Cu gust de măr
Necopt,
Presărat cu zahăr?
O tresărire
Scurtă
De râsete pline,
Puerile și vinovate
De prea mult suflet
Explodând
De bucurie?

Și ce e viața
Dacă nu o lacrimă
Ștearsă repede
Cu mâneca lungă,
De teamă
Că ne văd ceilalți
Cum trăim
Fără mască?

Și ce e viața
Dacă nu o iubire
Niciodată înțeleasă
Suficient,
Dar de care
Nu ne putem sătura
Vreodată?

O acadea dulce,
Un zâmbet de copil,
Un suflet de împărțit,
O mână întinsă,
Un cer plin de stele,
Un gest de bunătate
Neașteptat,
O rază de soare
Odihnind la fereastră
Privirea lui Dumnezeu,
Așteptând
Să intre.

O nemaipomenită
Minune.

 

Se-apropie-nceputul!

Se-apropie
Sfârșitul.
Din inimi,
Dumnezeu scade.
E prea puțin loc
De bucurie
În locul în care
A crescut
Prea mult om.

Se-apropie
Sfârșitul.
Mâinile se întind,
Nu să îmbrățișeze,
Ci să lovească
Binele
Din fiecare suflet,
Lacrima
Din fiecare ochi.

Se-apropie
Sfârșitul.
Păcatul triumfă
Împodobit
Cu manta roșie,
Un sărut stingher
Și
Treizeci de arginți.
E-atâta Iudă
În fiecare suflet,
Atâta neputință
În fiecare humă.

Se-apropie
Sfârșitul.
Plânge grădina Ghetismani
De durerea
Genunchiului plecat
Pe piatră,
Dumnezeind
Umanul
Cu mâinile întinse
Spre cer.

Se-apropie
Sfârșitul.
Lemnul se înalță
Veșnic
Spre cer
Și-n umeri,
Dureros
Și cald,
Ochii se închid.
Dumnezeu doarme-n trup,
Cuprins
De mâinile Mamei,
Care mângâie
Rănile de cui,
Plângând.

Se-apropie
Începutul.
Dumnezeu ne-nvață,
În sfârșit,
Iubirea
Care nu mai
Moare!

 

Marinară


Nu știu cum sunteți voi
Dar mie îmi e foarte dor
De mare.

Eram un amestec
De sare,
De mâini
Îmbrățișate,
De vânt atacând
Obraji și haine,
De soare aprins,
Cafea amară
Și multă
Iubire.

Îți amintești
Cum era
Să ne simțim buzele
Arse?

Nu știu cum sunteți voi
Dar mie îmi e foarte dor
De mare.

 

Mă cheamă Valentin!


Mă cheamă Valentin,
Am o mie de săgeți,
Aranjate în ordine,
În tolbă
Și o inimă atât de mare
Încât explodează
Dacă n-o împart.
Jobul meu
E să alerg
Aleator
Peste suflete
Și să arunc
Săgeți
Și flori
În cele mai deschise
Inimi:
Cel puțin
O mie
Pe zi.

Ce nu înțeleg
Oamenii
E că nu am timp
Să aleg
În funcție de cerințe.
Găsesc amuzante
Milioanele de scrisori
Pe care le primesc,
Mai ales de ziua mea:
”Să aibă ochii albaștri
Și zâmbetul plin!”,
”Să nu fumeze!”
”Să aibă bani
Și o mașină
Scumpă”.

Iubirea nu e direct proporțională
Cu vreo cerință
Umană
Sau cu vreo
Pregătire.

Și,
În plus,
Nu sunt detectiv!
Sunt tot emoție
Și fluturi.

Mă numesc Valentin
Și sunt dependent
De iubire,
De săgeți,
De flori
Și de inimi deschise.

 

Moșule, dă!

Tatălui, peste genele albe și inima mare, peste buzele de multe ori aspre, dar care vorbesc despre frumusețe și bunătate, peste mâinile puternice, așteptând îmbrățișare, adu bucurie. Încălzește-i sufletul, cum știi tu, în ritm de colind, umple-i inima de minunea nașterii, într-un decembrie care nu există în afara vestirii, a luminii zăpezii scârțâind sub talpă, a vocilor suave de copii înzestrați cu talent de colind, a tradiției care persistă.

Mamei, șterge-i ochii plânși și umple-i brațele cu nepoți. Crește-i zâmbetul stins de minunile pierdute, vindecă-i umerii trași cu îmbrățișarea copiilor care cresc râzând, jucându-se, iubind. Iar, la sfârșit, amintește-i că e, încă, atât de mult frumos în lume, încât minunile nu vor înceta vreodată.

Surorii, alintă-i ochii obosiți, dă-i somn, moșule, pe lângă veselia de a crește, în brațe și în suflet, o nouă viață cu ochi șireți și urechi jucăușe. Dă-i un Crăciun din care să nu lipsească, în nicio clipă, bucuria.

Lui, celui care mă întregește, nu-i înceta vreodată cântul aiurit de seară și copilăria din ochi. Dă-i, în fiecare zi, motiv să zâmbească, să crească, să iubească. Ține-l întreg, în sufletul de copil, și lipește-i inima de a mea, ca să nu știm vreodată cum e să nu luptăm împreună.

Celui plecat, dar cu suflet ca nimeni altul, dă-i bucuria odihnei în rai. Și spune-i că nu există dor mai mare ca al nostru și dorință mai mare de a ne întâlni în iubire.

Celor pe care n-am știut să-i mângâi dă-le îmbrățișarea de care au nevoie și iubirea pe care n-am știut să o cresc. Scoate tu, din traista minunilor, iertarea, bucuria, frumusețea prieteniei sincere, a omeniei care apropie și care uită răul.

Iar mie, moșule, dacă mai ai de dat, dă-mi cuvinte. Acolo unde nu știu să trăiesc, să simt, să iubesc, să-mi amintesc scriind.

Noapte bună, moșule, și nu uita de rugă. E târziu în multe inimi și chiar e loc de multă bucurie. Să nu rămână niciun suflet desculț de ziua ta!