Tag Archives: iubire

Șase ani de lumină

Am atâtea să îți povestesc! M-aș așeza pe prag și te-aș urmări cum mă ignori, cufundat într-o revistă sau aranjând ceva la bicicletă, imun la vocea mea de copil, vorbind despre visuri neîmplinite încă. Te-aș lua în brațe, doar ca să mă refuzi, ca un frate mai mare veritabil, pentru care diferența de vârstă de 4 ani și-un pic e prea mare ca să mă asculte, e preț de secrete și vorbe pe furiș cu prietenii tăi mari, la care eu nu am access… încă.

Te-aș pupa pe ambii obraji, doar că să te ascunzi, jenat, deși aș ști că nu ți-ar displăcea deloc în esență. Apoi i-aș spune mamei că nu vrei să te joci cu mine, doar ca să te certe și să mai stăm împreună, măcar un pic, cât să-mi hrănesc dorul. Mi-e tare dor, să știi!

M-aș mira, apoi, cât ai crescut, de când ai plecat de acasă! Aș plânge cu tine când ai veni acasă, cu nasul spart, pentru că iar te-ai plimbat cu bicicleta fără voie, până la Botoșani și înapoi. Ți-aș admira, mai mult ca niciodată, coronița de la sfârșit de an școlar, chiar dacă mândria de premiant ți-e ascunsă sub batistă, pentru că doare încă…

Te-aș vizita cu tot dragul când ai mai fi crescut puțin și ai purta ochelari care să-ți înrămeze fața frumos, chiar dacă nu-ți place izul de intelectual pe care ți-o aduce, și îi ascunzi, mai mereu, pe unde nu-i poți găsi când ai nevoie. Ți-aș spune că-ți stă bine cu prima cămașă în dungi, chiar dacă ai mai încerca vreo 3, doar de dragul jocului! Și te-aș lua în brațe iar, ca să îmi zâmbești, jenat, pentru că – nu-i așa – ești destul de mare acum ca să știi că e multă iubire în gestul ăsta minim, mihocesc și cald.

M-aș uita spre cer și ți-aș povesti despre rai, așa cum ni-l imaginam odată, plin de scrîncioburi și banane, pentru că ce e raiul altceva decât un vis nesfârșit de copil care ar vrea să se înfrupte pentru totdeauna din ceea ce îi aduce cea mai multă bucurie? Ți-aș admira aripile și ți-aș aminti să mai vii în vis. Mama atât așteaptă! Ți-a gătit zi și noapte, cum o știi, sarmale și chiftele, și-a împărțit din ea fiecăruia, cu gust și dor. Prea mult dor…

Șase ani de lumină! Îți vine să crezi? Sau la voi, acolo, nu se mai numără clipele, pentru că trăiți într-o bucurie care nu se măsoară în timp? Mai citesc despre tine în ceilalți, în sufletele care ți-au moștenit privirea și sensul. Citesc și plâng, pentru că nu e durere și nici bucurie mai mare decat ce ai lăsat în urmă, cu ochii verzi și albaștri și cu pecetea raiului în suflet…

Ți-aș spune să lași raiul și să vii, măcar o zi, în vizită. Să mâncăm tocăniță de ardei copți cu mămăligă și să mă ignori, apoi, pentru că ai de citit încă o carte până dimineață. Ți-aș spune că te iubesc, cu jenă moștenită, și ți-aș face cunoștință cu iubirea mea nouă, Evolet Alexandra; ți-aș da dreptate că e ceva ce nu poți explica în cuvinte, dar care îți umple sufletul de cel mai mult frumos și cel mai mult Dumnezeu, unind inimile mea și a lui, ca niciodată! Și aș avea curaj apoi să te mai las în pace un pic, să-ți trăiești lumina. Dar cine sunt eu să-ți cer raiul și să-ți opresc zborul, chiar dacă doar pentru o clipă?…

Te îmbrățișez, în gând și suflet, cu dorul crescând și inima strânsă, dar plină de bucuria ta, a dorului cu ochi verzi și zâmbet timid, care a cucerit raiul.

Te iubesc, suflet drag! Odihnă veșnică în bucurie!

 

Dragostea în vremea pandemiei


Noapte albă,
Cu zâmbet de rai,
Printre picături de somn,
Cu miros de copil,
O cafea caldă,
Pentru care ți-ai amintit,
În sfârșit,
Să cumperi lapte,
Un cărucior
Cu roata-n pană,
Pe care-l plimbi,
Oricum,
Prin toate colțurile verzi
Din oraș,
O îmbrățișare
Cât o mie,
Dulce,
Cu pumnul strâns
În jurul degetului tău
Arătător,
Un plânset scurt,
De foame,
De plictiseală,
Dar, cel mai mult,
De dor,
O zi obișnuită
În care nu mai iei timpul
La rost,
Pentru că nu mai contează
Decât dragostea
Din fiecare moment
Și nu există moment
Nepotrivit
Pentru dragoste,
Un zâmbet perfect
Cu ochi cenușii
Și bujori aprinși
De bucuria
De a te avea
Atât de aproape
Încât îți simte
Bătaia inimii
Sub pleoape.

Dragostea
În vremea pandemiei
Așa cum
N-a simțit-o
Nimeni
Niciodată
Doar pentru că e
A ta!

 

La mulți ani, iubire!

Nu mai știm ce zi e azi. O fi miercuri? O fi joi? Depănăm timp pe degete și trec minutele ca secundele; un ceasornic puțin stricat, dar care măsoară nu timpul, ci fericirea din ochi, din fiecare moment.

Ne-am amintit, totuși, că azi e ziua ta. O zi cu soare, cu multă căldură și multă iubire. Ne trezim dintr-un somn scurt, cu visul încă pe gene, cu pleoapele lăsate și mâinile slabe, care însă pot să ridice 3 kilograme întregi de iubire cu ochii cenușii, după două săptămâni de viață. Mai rar așa cadou, nu-i așa? Tortul din frigider e doar o fărâmă mică din iubirea pe care ți-o purtăm azi. În rest, se vorbește în noi numai despre minunea de a avea un suflet nou pe lume, care ni le cuprinde cu totul pe ale noastre.

E cea mai frumoasă zi a ta, nu-i așa? Nu e timp de cadouri, dar e timp de iubit. Un timp care se scurge repede, repede, cu fiecare pleoapă pe care o deschide și o închide minunea mică pe care o ținem în brațe.

Ne zâmbim obosiți și ne iubim. Cu fiecare îmbrațișare pe fugă, cu fiecare cafea pe care o pregătim pentru celălat, cu fiecare sărut de noapte bună și de bună dimineața, cu fiecare licărire din ochi când ne vedem după o zi de muncă. Tati, tu știi că te iubim și că, dincolo de ani și de firele de zăpadă care ne miră în sprâncene și perciuni, suntem mai tineri și mai întregi ca niciodată. Pentru că iubirea noastră e vie și crește, în fiecare moment, mai mare, mai plină de minune.

Te iubim, din suflet. La mulți ani!

 

telovE

Am plâns
Cu lacrimi de zâmbete.
Ai deschis ușa
Dinspre rai
Și ne-ai privit
Direct în ochi,
Direct
În suflet.

Am plâns
Când te-am văzut,
Minune mică,
Dar atât de mare
Încât ai stors
Din noi,
Tot rostul,
Toată viața,
Toată bucuria
Pe care o puteam
Simți
Vreodată.

Bună, mami!
Ai strigat
Cu buzele strânse
Și inima zbătând
Plânset
Despre cer,
Despre pământ
Și despre fiecare geană
Plecată pe obraji
A resemnare
Că ești,
În sfârșit,
Aici.

Bună, tati!
Ai strâns degetele
Pe umerii lui
Calzi
Și i-ai suflat
Peste mirare
Un zâmbet zdrobit
De minune,
De lumină,
De aripi
Deschise
Spre lume.

Am plâns
Când ai deschis
În noi
Poarta spre rai.

În tine,
Suflet mare,
A început să bată
Timpul
Lui Dumnezeu,
În fiecare clipire
De geană
Pe care învățăm
S-o iubim
Din ce în ce
Mai mult.

 

Carantină


Adunăm
Timp
Pe croșet,
Pe cuvinte,
Pe note muzicale,
Pe acuarele
Colorate,
Pe îmbrățișări
Neprogramate
Cu oamenii care respiră
Același aer,
Pe fiecare secundă
Pe care o trăim
Descoperind
O viață crescută
Între patru pereți.

Descoperim
Timp
În fiecare
Moment
În care învățăm
Să nu ne regretăm
Parcursul:
Un zâmbet pe furiș
Peste pervaz,
O căpșună savurată
După mască,
O floare dăruită
Cu mănuși,
O cafea străpungând
Distanțe
De la etaj
La parter
În miros de dimineață amară
Cu zahăr,
Două mâini
Grăbite
Prin raioanele
Cu dulciuri,
Ca să nu mai întâlnească
Alte mâini
Și
Multă iubire,
Independentă
De timp,
De spațiu,
De carantină,
Adunând suflet
Cu suflet
La nesfârșit.

Și totuși,
Dacă ai ști
Că mâine
Ți-ar fi cea din urmă bătaie
De inimă,
Crezi
Că ți-ai trăi
Altfel
Ultima suflare
De viață?

 

Tăcerea Crucii


„Încă puțin
Și nu mă veți mai vedea”.
Într-o tăcere
Cruntă
A iubirii
Oamenilor
Față de cer,
Hristos
Înalță crucea
Spre veșnicie,
Plecându-și
Capul
Pe lemn.

„Încă puțin
Și iarași
Mă veți vedea”.
Hristos
Crede în noi
Și închide ochii
Peste greșeli,
Lovituri
Și treizeci
De arginți,
Dăruindu-ne
Viața
Din cuie
Și lacrimi.

Să moară
Azi,
Sub răni de cui,
Și graba,
Și nemulțumirea,
Și cuvintele
Atât de multe
În plus!

Ca să învie
Apoi
Din liniștea
Pământului,
Lumina
Și
Iubirea
În suflete.

 

”Fii schimbarea pe care o vrei în lume”

Am vrut să mă schimb. Mi-am descâlcit părul, mi-am clătit ochii, mi-am călcat hainele noi, m-am îmbrăcat și m-am privit repede în oglindă.
Arătam la fel.

Am vrut să mă schimb. Mi-am adunat bucuriile, mi-am anulat tristețile, mi-am numărat câștigurile și am făcut repede o balanță. Eram la fel.

Am vrut să mă schimb și am început să mă gândesc la:
– câtă bucurie am adus
– câtă tristețe am provocat
– câtă iertare n-am primit
– câte îmbrățișări am dat
– câte mâini întinse am răspuns
– câtă iubire am dăruit

Eram pe minus.

Pentru anul care începe, îmi doresc să cresc unde am scăzut. Iar, apoi, să trag linie peste minune și să fiu pe plus: de speranță, de bucurie, de iubire, de Dumnezeu.
La mulți ani, suflete dragi! Să vă crească sufletul în prea-plin în noul an și să nu uitați să fiți iubire!

 

Dumnezeu așteaptă

Dumnezeu așteaptă.
Oamenii aleargă, în graba Crăciunului perfect, luptându-se pentru mirosul de cozonac, lumina din brad și somnul dulce de după trudă. O agitație așteptată cu sufletul la gură, care îi consumă, îi obosește, îi îndepărtează.

Dumnezeu așteaptă.
Străzile sunt prea mici pentru suflul zgomotos al mașinilor pline, care nu mai au timp și depășesc, la nesfârșit, alți oameni grăbiți spre nicăieri. Timpul, pașii, cadourile, visurile nu mai ajung…

Dumnezeu așteaptă.
Uitat de mama la raionul din spate, un copil ia un moș de hârtie de mână. La el încă mai e loc de minune.

Dumnezeu așteaptă. În spatele mâncării aburinde, a caselor lucind de curățenie, a grabei de a cumpăra din ce în ce mai mult, a avea din ce în ce mai mult, a arăta din ce în ce mai mult… așteaptă să Îl luăm de mână și să Îi zâmbim Pruncului născut în iesle, în colind.

Dumnezeu așteaptă să se nască. Noi ce mai așteptăm?

 

Dragă Moș Nicolae,

Moșule, listele sunt lungi. În fiecare zi din an, se-adună, peste timp și riduri, din ce în ce mai multe dorințe, deși puterile ne scad.

Te-am tot rugat să ne dai bucurie și să ne-asculți ruga de copil încă necrescut în suflet, încă lustruind ghetuțele calde, cu gândul la inima plină care-și mijește ochii adormiți de dimineață, în așteptarea minunii cu miros de portocale. Te-am tot rugat să nu ne ștergi speranța că, în noi, încă mai e cer, încă mai e copilărie.

La fel îți scriu și azi, cu sufletul grăbit de a te recunoaște în cana de ceai, pe jumătate goală, și-n mirosul puternic de cremă de pantofi de la intrare, în ghete perfect lustruite, așteptând.

Omului meu drag, cu suflet de copil și ochi de cer, dă-i tot ce n-a avut de prea mult drum și luptă. Lipește-i sufletul de-al meu, pe veșnicie, și umple-i inima de bucurie. Dă-i curajul de a fi scut și amintește-i că, dincolo de ani și ziduri, îl așteaptă mereu familia, în îmbrățișare, în iubire. Iar, la sfărșit de zi, când oasele-obosesc, dă-i să câștige jocul, care-l ține lipit de copilărie, și să omoare monștrii ce-i cuceresc cetatea.

Ai grijă, Moșule, de genunchii tatălui, îndoiți în rugăciune, și ține-i spatele sănătos sub brâu. Ridică-i pleoapele, ușor căzute, să vadă frumuseșea iernii de afară. Vindecă-i ruga, mereu aprinsă și șterge din ea pământul, umplând-o de cer. Iar apoi, peste minunea dimineții, dă-i zâmbet de copil, bucuros că-s iar papuci de casă printre daruri.

Mamei dă-i lumina privirilor de vară, umbrite de atâta drum cărunt și suferință lungă. Dă-i vis în care cerul să-l trimită, cald, pe EL s-o ia în brațe și să-i spună că e încă bine-n lume. Dă-i forță-n mâini să-și poarte nepoțeii în joacă nesfârșită. Iar apoi, când obosește, lasă-i răgaz de o cafea cu Gabrelușa ei cea mică, întinsă pe colțarul tare din bucătărie. Să fie preț de amintire caldă, nesfârșită.

Sufletelor dragi, depănând vieți și cucerind lupte, dă-le putere multă, inimă întreagă și drum drept. Și nu uita să le dai somn, când vine seara, să-i pregătească iar pentru minunea fiecărei zi în care ne răsare soare plin să ne bucure inimi, de multe ori prea goale.

Moșule, tu știi să-mparți! Să nu uiți să îndeși o portocală și-n ghetele nelustruite încă. Să nu uiți să-ncălzești și inimi împietrite și, mai ales, să nu uiți tu acolo unde noi uităm să mai fim oameni. Presară tu din rai și deschide cer în fiecare suflet.

Să fie cald și să miroasă a portocală crudă iar de ziua ta!

 

Orice suflet


Orice femeie
E-un amalgam de lumină
Și de puțin întuneric.
Își numără minunile,
Cu accent pe pauze
Și goluri,
Într-un interogatoriu
Infinit
De suflet,
Gândind prea mult,
Simțind prea mult,
Trăind prea mult
Fiecare secundă
Pentru a se bucura
Complet.

Orice bărbat
E-un puzzle complet
De necunoscute
Pe care le numără,
Și le așează,
Logic,
Pe degete,
Până le epuizează;
Crește vulcanic,
Gândește mult
Și intens,
Simte în alb
Și negru,
Amestecând puțin
Câte puțin
Din viforul femeii.

Orice femeie
Învață să trăiască
Simțind:
Și rochia întinsă
Peste coapse,
Asortată cu buzele
Uscate,
Și emoția întâlnirii
Unui suflet aprins,
Și durerea amorțită
A neîmplinirii de inimi,
Și lacrima prelinsă
Pe obrajii șterși,
Și inima bătând
Niciodată
Doar pentru sine
Însăși,
Și iubind.

Orice bărbat
Învață să trăiască
Gândind:
La ziua de ieri
Și de mâine,
La casa din vis
Încă nezidită,
Împărțită egal
În camere pentru suflete,
La ea,
Cuprinzându-i din ce în ce mai mult
Din inimă,
La 1+1,
La drumuri drepte
Și multe,
La iubirea crescând
Peste minte.

Orice bărbat
Și orice femeie
Învață să trăiască
Gândindu-se
La ce au realizat
Și simțind
Ce n-au realizat
Încă.