Tag Archives: iubire

Cu tine


Fără tine
Mi-e gol:
Simt nevoia să mă îmbrac
În mare
Și să-mi trag plaja
Peste umeri,
Să-mi vorbească
Scoicile
În povești cu sirene
Și valuri adânci.

Fără tine
Mi-e frig:
Simt nevoia să mă topesc
La soare
Și să alung norii
Spre apusuri,
Să nu-mi mai bată
În suflet
Doruri de mâini
Pe obraji.

Fără tine
Mi-e umbră:
Simt nevoia să mă aprind
Pe șezlonguri
Și să mut copacii
Mai la stânga,
Să nu-mi acopere
Inima
De-ntuneric.

Cu tine
Mi-e zâmbet
Și-mi crește sufletul
În valuri,
Pe nisipuri
Și-n muzică
De scoică sărată
Descoperită
Sub talpă.

Ce bine că-mi ești
Și azi
Iubire.

 

Pauza din puls


Nu anii
Ne omoară,
Ci pauzele
Crescute, neglijent,
În iubire:

Mâinile pe care nu le-am
Întins,
Cuvintele pe care nu le-am
Spus,
Îmbrățișările pe care nu le-am
Dat,
Obrajii pe care nu i-am
Mângâiat,
Lacrimile pe care nu le-am
Șters,
Zâmbetele pe care nu le-am
Adus,
Pașii pe care nu i-am
Făcut,
Adevărul pe care nu l-am
Spus,
Ochii pe care nu i-am
Privit,
Dorul pe care nu l-am
Strigat,
Sufletele pe care nu le-am
Atins,

Niciodată.

Nu anii
Ne omoară,
Ci neglijența
De a ne umple inima,
Cu lucruri
Și cu din ce în ce mai puțină
Iubire.

Pentru oameni.

 

Riduri

De ce îmbătrânesc oamenii?

Pentru că refuză să-și mai împartă timpul cu ceilalți.

Pentru că uită că, dincolo de oglinda în care își acoperă noile riduri cu creme scumpe și griji neobosite, sunt momentele pe care ar fi putut să le petreacă zâmbind și oamenii pe care ar fi putut să-i iubească.

Pentru că uită să creadă, să simtă, să zboare…

Pentru că se ceartă și nu-și mai vorbesc din orgolii nejustificate, amintindu-și mereu ce îi doare, nu ce îi apropie.

Pentru că-și apară sufletele cu distanță, chiar dacă rod cuvintele pe care ar putea să și le spună ușor și care le-ar întineri inima sincer și curat: “Îmi pare rău!”.

Pentru că li se urlă în timpane să fie puternici și să-și vadă “interesul” luptând, dominând peste ceilalți. Pentru că aleargă într-o competiție acerbă spre mai mult, mai departe, mai sus.

Pentru că nu mai cred că oamenii se vor opri cândva din timp, fără să poată justifica nici comori, nici lupte, nici fumul depus peste suflet.

Pentru că nu mai știu să iubească decât la singular: “mi se cuvine”, “merit”, “am”, “sunt”, când iubirea nu e decât necondiționată, în compromis și jertfă.

Pentru că, atunci când s-au născut, și-au pierdut din consistența cerului și s-au molipsit de pământ.

De ce îmbătrânesc sufletele?

Din simplă neputință.

 

Așa


Ai ochii calzi
Și nu știu cum de
Strâng în ei și cer,
Și ploi,
Și apele curgând
În râuri,
Pe obraji
Și-n fiecare val
Sărat
În care ne-avântăm
Spre nesfârșituri.

Ți-s ochii
Mai albaștri
Ca turcoazul
Și pietrele lucind
În plină lună
Iar cerul se adună
Tot
În irisul tău viu
De dimineață.

Ai ochii calzi
Și nu-mi doresc
Decât să-mi scald
Paloarea zâmbetului scund
La nesfârșit
Sub geana ta
Deschisă.

Așa-s de-albaștri
Ochii tăi,
Minunea mea!

 

Vineri alene


De ce azi?

Mai bine
Hai să întindem o pătură
Mare, călduroasă,
Peste lume,
Să ne acoperim
Gândurile, problemele, bătăile grăbite de
Inimi obosite,
Să închidem genele
Peste obraji, și drumuri, și vise
Încă neatinse.

Mai bine
Hai să ne zâmbim
Și să topim în surâs
Toate zilele, orele, minutele, secundele
În care am uitat
Să trăim altfel decât
Existând.
Să ne odihnim
Mâinile, buzele, ochii,
Sufletele.

Mai bine
Hai să ne iubim,
Fără grabă,
Ca-ntr-o vineri pictată static
Pe perete,
Până nu mai sunt
Nici gânduri, nici probleme,
Nici bătăi grăbite
De inimi.

 

Niciodată


Ți-aș spune azi
Sub stele
Și lună
Și aer de noapte
Profundă
Că nu exist
Fără zâmbetul tău
Dimineața.

Ți-aș aminti
Că nu mai am
Suflet.
Ți l-am dat ție,
Întreg și mic,
Să-l crești
În al tău
Pentru totdeauna.

Ți-aș strânge
Grijile
Și neputința
Și mâinile
Care nu mai știu
Să se odihnească
Cât să fie timp
Să respiri.

Te-aș certa
Pueril
Când nu asculți
Și uiți să mănânci,
Să dormi,
Să fii,
Pentru ca apoi
Să te mai sărut
Un pic.

Dar nici un cuvânt
Nu simte
Mai mult decât
O privire
Îngropată-n pernă
Și vis de împreună
Urlând sub gene:
“Te iubesc”
Și simțind
Că noi, de fapt,
Nu vom muri
Niciodată.

 

Diana cu vanilie (Diana Sorescu)

Nu știu dacă ați auzit de Diana. O bucurie cu chip de  om și suflet de vanilie dulce care a învățat să scrie înainte să învețe să trăiască și care n-a știut niciodată să existe în afara cuvintelor. O explozie de sentiment și emoție evoluând brusc într-o femeie extraordinară, dar care n-a uitat vreodată să fie copil, liber și sincer, fără prea multe subtilități și fără fard. Un om frumos și simplu în bucuriile care zidesc, complex în trăire, pasiune și cuvinte.

Înainte să-și ridice aripile spre cer, Diana a scris despre lumea pe care avea s-o părăsească repede, dar pe care o iubea complet. Îndrăgostit de viață, blogul ei s-a transformat ușor într-o carte explozivă, de savurat oricând foamea de emoție crește iar sufletul tânjește după sens și puritate. “Diana cu vanilie” se găsește sigur pe rafturile editurii ALL și povestește nu numai despre Diane vesele în căutare de prăjituri, pantofi și infinite amintiri cu Hello Kitty, ci și despre frumusețe, umanitate, prietenie, iubire și despre tot ce înseamnă urcuș sau cădere în drumuri desenând fericire în ținte și pași.

“Începuturi” e un capitol galopant, înghesuind copilării ieșite din matcă și vreri de viață abia înflorită. Dintr-un “roller coaster” în care încă îi e teamă să se urce, pentru că viața zboară pe șine și-și caută vârful la fel de repede cum își descoperă prăpastia, Diana trăiește profund în spatele cuvintelor și-și enumeră, în mod egal, pasiunile și fricile, fără filtru: gem de caise, prietenie, toamnă, vanilie, Hello Kitty, iubire, împlinire, 2012, mulțumire, cozonac și coji ascuțite de nucă, tristețe și fericire, Dumnezeu, un șir de emoții care-o construiesc uman într-un suflet mare.

Lăsând în urmă “începuturile”, Diana învață să vorbească despre “Oameni”. Și o face sincer și extrem de frumos. Vorbește despre oamenii liberi, mereu în devenire, despre alegeri și despre cum pasivitatea te oprește din a trăi, despre dor și sufletele fără de care nu poate să existe, despre femei, bărbați și clișeu în portretizare, despre minune și viață. Cuvintele ei curg limpede și-și fac loc din sânge în inimă, în puls, în ființă. Pentru că sufletul ei descoperit în litere și sensuri e întrebarea și de multe ori răspunsul atâtor oameni morderni, închiși în carapacea unor gânduri și emoții, fără “instrucțiuni de utilizare”.

Diana le spune “pe bune” pentru că le trăiește. Nu înțelege de ce “dragostea durează 3 ani” și convinge cu leacul de a fi mereu pregătiți să ne “aranjăm” trupul și sufletul pentru celălalt, pentru a nu deveni o banalitate. Se amuză teribil de “prostia” femeii îndrăgostite, fără să acuze, încearcă să descifreze enigmele femeii nedescrifrate și ale bărbatului comod și e convinsă că povestea cu broasca și prințul a fost spusă pe dos, pentru că după sărut nu urmează… prințul. Îi e teamă de boala contemporană a oamenilor care suferă de invidie, ură și de prea puțină dragoste și știe că singura soluție nu e a diseca în psihologie, cât e a-i face loc lui Dumnezeu acolo unde de prea mult timp se depune praf în suflet. Și, după atâtea neputințe descifrate în răutate și artificiu, Diana nu judecă. Pentru că știe că în spatele răutății e multă durere.

“Nebuloase” vorbește despre ființă la nivel de iubire și sacrificiu. Lacrimile Dianei sunt libere și curg pentru ce se pierde în “câștigul” devenirii: relații care pier, iubiri șterse de praf și ținute în bibliotecă fără a fi uitate vreodată, plecarea lui, plecarea ei, dorul care sfâșie, minuni noi care cresc pulsul și întind aripile, prietenii pe ecrane versus prietenii reale crescute cu mâna întinsă și muuuultă vanilie și ciocolată, fără de care viața n-are gust. Spre final, Diana știe deja: iubirea adevărată e cea care se respiră la nesfârșit: “Știți că vă iubiți când noțiunea de-a rămâne toată viața împreună vă sperie pentru că… e prea puțin” și că: “oricât ai învăța, încă n-ai învățat nimic”.

O carte care te trăiește continuu, ruptă din poezie și suflet mult, mult, îngrămădit bine în doar 26 de ani în care Diana a trăit aici cât alții într-o viață o neîncetată bucurie de a trăi. Cu zgomot. Cu pasiune. Și cu multe cuvinte.

 

De amore


– Eu plec la magazin.
Ai ceva de luat
Din oraș?
Eu iau oricum pâine
Și ceva dulce.
Văd eu.

– Dacă vrei să-mi aduci ceva
La întoarcere,
Adu-mi un pupic
Și inima ta.
Mi-s de-ajuns!

– Ți le las ție
Înainte să plec.
Iar,
Când mă întorc,
O luăm
De unde am rămas.

 

Zâmbesc

10f9eb0068075e906d9b861655f554d3

Când calc peste frunze

Și vise în baltă,

Cu inima mea

În palmele tale,

Zâmbesc,

 

În drum spre mine,

Dinspre tine,

Cu mâinile-n buzunare cu găuri,

Zâmbesc.

 

Zâmbesc pe prosoape întinse

Sub mic dejunul la pat,

Cu dragoste

Și râsete în interval.

 

Zâmbesc în ploi adunate

În inimi îndrăgostite

De toamnă târzie.

 

Zâmbesc

Despre oameni

Cu privire caldă

Înfășurați în cojoace

Și iubire tăcută

În buze.

 

Singura dată

Când uit să zâmbesc

E când tu uiți

Că, de cele mai multe ori,

Tu

Ești zâmbetul meu.

 

 

 

 

 

Paradoxal

imperfect_love_by_methylated_spirit1

Sufletul tău

Se aprinde-n tăcere,

Sufletul meu

Se aprinde-n cuvinte.

Pașii tăi fug

Când îți spun

Despre lumină, umbră,

„Ce-am-vrea-să-fim-uri”

Și toate lucrurile pe care le-am crescut

Împreună,

Luptând.

Pașii mei fug

Când aștepți

Și nu-mi spui

Despre gropi, teamă

Și ploile topite

În soare și zâmbet.

 

Mâinile tale pleacă

Dacă e luptă

În vorbă multă

Și ceartă cu iubire pe margini,

Aprinsă.

Mâinile mele pleacă,

Dacă ești departe

Și auzi

Fără să asculți

Iubirea

Din buze fripte

De teamă.

 

Suntem bucăți diferite,

Inegale,

De suflet,

Închegat cu o îmbrățișare strânsă,

De copil căutând

Minune.

Și asta pentru că

Iubirea nu vine

Când aștepți desăvârșire,

Ci, paradoxal,

Se naște

Din imperfect,

Din luptă:

Caldă,

Naturală,

Pură,

Perfectă.