Tag Archives: iubire

Definiția iubirii


Din goana spre
Nicăieri,
M-am izbit de o inimă;
Creștea brusc
Sub ochii mei:
Peste dealuri,
Copaci,
Peste nori,
Până la stele
Și, mai ales,
În ochii mei.

M-am oprit,
Să-mi aranjez părul
Și hainele șifonate
De întâmplare.
Când să alerg
Din nou,
Mi-am dat seama
Că nu mai era loc
De pași,
De teamă,
De căutare,
Că nu mai era loc
În lumea mea
De o altă
Inimă.

 

Ceva mărunt


Ceva mărunt,
Cât un zâmbet aruncat
Peste masă
Și o felie de pâine
Ruptă-n două.
Cât o plapumă întinsă
Mai mult pe partea lui
Și o pernă reașezată
Corect
Sub gene și vise.

Ceva mărunt,
Cât o cafea coaptă
Cu miros de dimineață
Pe birou
Și un sărut pe frunte
Apăsat,
Explicând firescuri.
Cât o zi de vineri
Cu miros de liniște
Și măr copt
Împărțit
La doi.

Ceva mărunt
Cât un puls bătând,
Metalic,
Pentru doi:
Tic
Tac!

 

Pluvială


Plouă calm,
Cu ridicol de ceață
Și vânt.
Ochii se strâng
Sub lentile
Iar pașii se leagănă
Ud
Pe trotuare,
În zgomot de inimi bătând
Despre inimi
Și picuri pierduți
Pe umbrele.

Plouă rece,
Cu miros de nor rupt
Și vară târzie.
Mâinile-adună
Emoții și friguri
Iar visele curg
Limpede
Sub gene,
Lacrimi de ploaie-nserată
Pe buze topind
Alte buze-n
Săruturi.

Plouă pierdut
Fără țintă,
Fără grabă,
Dar cu un dor neprețuit
De viață iubind
Sub umbrele.

 

Port


De când îți port
Inima
În ochi
Genele îmi sunt triste:
Se pleacă
Rece
Și plouă
Toată durerea
Pe care mi-ai strigat-o
Pentru că am plecat
Departe.

De când îți port
Inima
În mâini
Degetele îmi sunt slabe:
Îmbrățișează
Strâmt
Toata distanța
Pe care am crescut-o
Între noi
Pentru că am tăcut
Prea mult.

De când îți port
Inima
În suflet,
Visele dor
Toate cuvintele
Pe care nu le-am
Spus,
Toate mâinile
Pe care nu le-am
Întins,
Toți pașii
Pe care nu i-am
Făcut.

Prietenia este o emoție ușor influențabilă, sensibilă la frig și distanță.
Pentru o inimă sănătoasă, evitați consumul de vină și judecată.

Pentru că fiecare suflet poartă o luptă pe care nu o știe
Nimeni.

 

Cu tine


Fără tine
Mi-e gol:
Simt nevoia să mă îmbrac
În mare
Și să-mi trag plaja
Peste umeri,
Să-mi vorbească
Scoicile
În povești cu sirene
Și valuri adânci.

Fără tine
Mi-e frig:
Simt nevoia să mă topesc
La soare
Și să alung norii
Spre apusuri,
Să nu-mi mai bată
În suflet
Doruri de mâini
Pe obraji.

Fără tine
Mi-e umbră:
Simt nevoia să mă aprind
Pe șezlonguri
Și să mut copacii
Mai la stânga,
Să nu-mi acopere
Inima
De-ntuneric.

Cu tine
Mi-e zâmbet
Și-mi crește sufletul
În valuri,
Pe nisipuri
Și-n muzică
De scoică sărată
Descoperită
Sub talpă.

Ce bine că-mi ești
Și azi
Iubire.

 

Pauza din puls


Nu anii
Ne omoară,
Ci pauzele
Crescute, neglijent,
În iubire:

Mâinile pe care nu le-am
Întins,
Cuvintele pe care nu le-am
Spus,
Îmbrățișările pe care nu le-am
Dat,
Obrajii pe care nu i-am
Mângâiat,
Lacrimile pe care nu le-am
Șters,
Zâmbetele pe care nu le-am
Adus,
Pașii pe care nu i-am
Făcut,
Adevărul pe care nu l-am
Spus,
Ochii pe care nu i-am
Privit,
Dorul pe care nu l-am
Strigat,
Sufletele pe care nu le-am
Atins,

Niciodată.

Nu anii
Ne omoară,
Ci neglijența
De a ne umple inima,
Cu lucruri
Și cu din ce în ce mai puțină
Iubire.

Pentru oameni.

 

Riduri

De ce îmbătrânesc oamenii?

Pentru că refuză să-și mai împartă timpul cu ceilalți.

Pentru că uită că, dincolo de oglinda în care își acoperă noile riduri cu creme scumpe și griji neobosite, sunt momentele pe care ar fi putut să le petreacă zâmbind și oamenii pe care ar fi putut să-i iubească.

Pentru că uită să creadă, să simtă, să zboare…

Pentru că se ceartă și nu-și mai vorbesc din orgolii nejustificate, amintindu-și mereu ce îi doare, nu ce îi apropie.

Pentru că-și apară sufletele cu distanță, chiar dacă rod cuvintele pe care ar putea să și le spună ușor și care le-ar întineri inima sincer și curat: “Îmi pare rău!”.

Pentru că li se urlă în timpane să fie puternici și să-și vadă “interesul” luptând, dominând peste ceilalți. Pentru că aleargă într-o competiție acerbă spre mai mult, mai departe, mai sus.

Pentru că nu mai cred că oamenii se vor opri cândva din timp, fără să poată justifica nici comori, nici lupte, nici fumul depus peste suflet.

Pentru că nu mai știu să iubească decât la singular: “mi se cuvine”, “merit”, “am”, “sunt”, când iubirea nu e decât necondiționată, în compromis și jertfă.

Pentru că, atunci când s-au născut, și-au pierdut din consistența cerului și s-au molipsit de pământ.

De ce îmbătrânesc sufletele?

Din simplă neputință.

 

Așa


Ai ochii calzi
Și nu știu cum de
Strâng în ei și cer,
Și ploi,
Și apele curgând
În râuri,
Pe obraji
Și-n fiecare val
Sărat
În care ne-avântăm
Spre nesfârșituri.

Ți-s ochii
Mai albaștri
Ca turcoazul
Și pietrele lucind
În plină lună
Iar cerul se adună
Tot
În irisul tău viu
De dimineață.

Ai ochii calzi
Și nu-mi doresc
Decât să-mi scald
Paloarea zâmbetului scund
La nesfârșit
Sub geana ta
Deschisă.

Așa-s de-albaștri
Ochii tăi,
Minunea mea!

 

Vineri alene


De ce azi?

Mai bine
Hai să întindem o pătură
Mare, călduroasă,
Peste lume,
Să ne acoperim
Gândurile, problemele, bătăile grăbite de
Inimi obosite,
Să închidem genele
Peste obraji, și drumuri, și vise
Încă neatinse.

Mai bine
Hai să ne zâmbim
Și să topim în surâs
Toate zilele, orele, minutele, secundele
În care am uitat
Să trăim altfel decât
Existând.
Să ne odihnim
Mâinile, buzele, ochii,
Sufletele.

Mai bine
Hai să ne iubim,
Fără grabă,
Ca-ntr-o vineri pictată static
Pe perete,
Până nu mai sunt
Nici gânduri, nici probleme,
Nici bătăi grăbite
De inimi.

 

Niciodată


Ți-aș spune azi
Sub stele
Și lună
Și aer de noapte
Profundă
Că nu exist
Fără zâmbetul tău
Dimineața.

Ți-aș aminti
Că nu mai am
Suflet.
Ți l-am dat ție,
Întreg și mic,
Să-l crești
În al tău
Pentru totdeauna.

Ți-aș strânge
Grijile
Și neputința
Și mâinile
Care nu mai știu
Să se odihnească
Cât să fie timp
Să respiri.

Te-aș certa
Pueril
Când nu asculți
Și uiți să mănânci,
Să dormi,
Să fii,
Pentru ca apoi
Să te mai sărut
Un pic.

Dar nici un cuvânt
Nu simte
Mai mult decât
O privire
Îngropată-n pernă
Și vis de împreună
Urlând sub gene:
“Te iubesc”
Și simțind
Că noi, de fapt,
Nu vom muri
Niciodată.