Tag Archives: la multi ani

Sfârșit

Obosit și cărunt, cu spatele gârbovit și pleoapele stoarse, se oprește din drum să respire. Privirea îi fuge în urmă, la pașii din zăpadă. Tălpile i-s roase iar unghiile înghețate îi taie din carne. Oftează și-și cuprinde picioarele cu mâinile, doar doar s-or încălzi. Buzele i-s triste, îndoite spre pământ, iar obrajii albi, în ton cu vremea și sufletul nins. Îi e frig și inima doare, pentru că nu mai e timp.

Își amintește cum a început: într-o zi superbă de ianuarie, cu soarele sus și zâmbetele-aprinse în jurul lui. Era atâta speranță în crucea făcută peste chip, atâta bucurie în paharul împărțit de șampanie și-n ochii ațintiți spre cer, spre artificiile care sărbătoreau nu numai nașterea lui, ci și nașterea tuturor începuturilor, a dorințelor, a speranțelor… Arăta superb și tânăr. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, creștea sub ochii lumii împărat peste inimi, peste timp, peste iubiri. Se hrănea cu speranță și luptă. Fiecare pas făcut înainte îi strălucea peste chip, sănătos, sclipind a viață și lumină.

Cu timpul, însă, pașii au obosit iar lumea a uitat să mai creadă. Toate dorințele și speranța în care se scăldau inimile sub soarele de ianuarie s-au îmbolnăvit de neputință. Oamenii și-au plecat privirea spre pământ și au refuzat să mai crească. Fiecare pas înapoi, fiecare renunțare i-au brăzdat și lui sufletul și l-au îmbătrânit. Crucea a devenit mai grea cu fiecare plânset, firele mai albe cu fiecare speranță părăsită. Cele 10 dorințe de la începuturi s-au șters în timp, cu fiecare încercare nereușită, cu fiecare teamă de a continua, atât de umană.

Iar acum, spre sfârșit de decembrie, cu ochii care nu mai știu bine să vadă își privește pașii din urmă și îl doare sufletul:
– pentru suferința pe care n-a mângâiat-o
– pentru bucuria pe care n-a provocat-o
– pentru șansele pe care nu le-a îmbrățișat
– pentru genunchii pe care nu i-a plecat
– pentru dorințele pe care nu le-a împlinit
– pentru iubirea pe care n-a oferit-o

Așezat în zăpadă, cu inima bocnă, anul își respiră ultimele secunde, visând la ianuarie, când speranța, iubirea, bucuria, Dumnezeu vor renaște din cenușa lui. Cu glasul stins, se roagă pentru lume, pentru cele 10 dorințe, pentru speranță, pentru iubire și, mai ales, pentru timp; se roagă ca oamenii să nu uite că fiecare an este o șansă de a fi mai bun, mai cald, mai plin de iubire, mai aproape de cer.

La mulți ani buni, de suflet!

 

La mulți ani, iubire!

A fost odată ca niciodată… Pentru că nu există pe lume altcineva care să-mi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când îmi zâmbește. Des!

S-a născut cu părul alb: puf de minune cu ochi albaștri, căzut dintr-un nor senin și-o bătaie de aripi de înger, cum ar spune el, când îl întreb de unde vine. Ca să râd și să mă minunez că e al meu.

N-a plâns aproape niciodată. S-a jucat liniștit, într-un colț de cameră: „Unde-l puneam, acolo stătea și nu zicea nimic”, ar spune mama lui, cu drag de inimă plină, când îl vede. A crescut cuminte, dar cu ironia-n buze. Nu vorbește decât când e întrebat sau când colcăie în minte o glumă bună, cu tentă de concluzie sau sabie cu două tăișuri. Râd cu hohote sau mă uit, siderată, la buzele lui, din care, nu știu cum sau de unde, ies vorbe de duh, ambalate prea strident câteodată, în jargoane de cartier, fără filtru. Și îi fac semn să tacă, să nu „deranjăm”!

De când ne știm, existăm cu mult umor și cu multă iubire. Mă topesc în brațele lui calde și-i verific ochii, mulțumind cerului că încă sunt albaștri, și sufletul, că încă ne încape. Copilărim într-o bucurie completă, din care Dumnezeu ne amestecă aripile împreună, pănă transpiră mai multă credință, mai mult dor, mai multă iubire.

Alergăm pe același drum. Nu ne facem prea multe planuri, dar aruncăm buzduganele, din când în când, departe, ca să ne amintim că încă mai e cale de pășit împreună, spre mai bine. În rest, ne trăim viața de mână, recunoscători că, într-o zi friguroasă de februarie, ne-am amestecat emoțiile într-o singură inimă din care n-am vrut să evadăm vreodată.

La mulți ani, iubirea mea căzută din cer pe bucata mea de pământ! Să-ți rămână sufletul de copil și mânile calde, în mâinile mele, pentru nesfârșituri! Te iubesc!

 

Copilandri


O pâine caldă
Ruptă la colț,
Că e numai bun de ronțăit
Pe bicicletă,
În drum spre bunica,
O poală plină
Cu mere încă verzi,
Dar furate cu nerăbdare
De la vecinul
Care se preface
Că nu vede,
Un șotron strâmb
Desenat cu o bucată roasă
De calambur,
Picioare desculț
Săltând coarda
În drumul mare,
Cu pistrui de praf
Pe degete,
Un râset prelung
Hrănit la Popa Prostu’
Pe pătura roz,
În fața casei,
Cu pedepse crude
Și priviri pe furiș
La părul lui
Perfect desenat cu gel,
Și la ochii lui
Negri,
Un tricou portocaliu,
Murdar și vinovat
De cireșe,
Un hamac tolănit,
Între perii din livadă,
Albastru și
Chinuit
De prea mult avânt,
O foame cruntă
Hrănită cu orez cu lapte
Și cu multă vanilie,
În pauza de ascunsa,
O rugăciune sinceră
Cu genunchii plecați
Pe pernă
Și o cruce mare
Desenată perfect
Pe tot culcușul,
În frică de întuneric
Și demonii de sub pat,
O bolboroseală amuzată,
Dar melodică,
De melodii cu Britney,
Fără sens în engleză,
Pentru că oricum nu știi
Cuvintele,
O seară de groază
La povești
Pe întuneric
Și-un somn neînceput
Până dimineață,
De teamă
Că umbrele de la geam
Se vor apropia
Deodată,
O bătaie cu apă
Pe uliță,
Un zâmbet sincer,
O îmbrățișare caldă,
Un bronz aprins
Cu dungi de tricou,
De la atâta alergat,
În soare,
O iubire fără sfârșit,
Care povesteșe
Despre joacă,
Despre suflet,
Despre cer,
Despre nebunie
Sinceră,
Despre “tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Despre copilărie.

 

Ei!


Femeii luminoase,
Pășind pe toc,
Cu buzele pline
Și mâinile-n șold,
Femeii cu rid,
Cu umerii grei,
Și inima zid,
De prea multă
Așteptare,
Femeii cărunte,
Cu păru-n batic,
Sufletul mare
Și visul prea mic…

Femeii frumoase,
Cu suflete mici
Agățate de mâini,
Cu zâmbetul cald,
Privirea senină
Și crezul înalt,
Femeii deschise,
Îmbrățișând cer,
Oameni, fluturi,
Emoții
Și inimi de fier,
Femeii care știe
Că oamenii-s singura
Bogăție…

Femeii care luptă,
Mai tare, mai mult,
Cu lacrimile dure,
Pașii grei
Și visul cărunt,
Femeii care simte
Că lumea e un punct
Mic,
În palma lui Dumnezeu,
Din care și tu
Și eu
Ne naștem pierdut,
Cu inimi de lut.

Mamei care jertfește
Și zi, și noapte,
Și ochi, și buze,
Și suflet,
Pentru că
IUBEȘTE.

La mulți ani frumoși,
Femei și mame!
Pentru că din voi crește lumea cer și inima dragoste!

 

Dor de România


Dor de acasă,
De prispa de lemn
Crăpată,
Cu furnici alergând
Sub degetele mele îndrăznețe
De copil rebel,
Dor de mirosul aprins
De fân cald
Și de zgârieturile desenând
Pe picioare
Frumusețea dureroasă
A țării
Pe care am
Pierdut-o.
Dor de fusul bunicii
Povestind despre lumi cuminți
Pe care n-am știut să le trăiesc
Vreodată.
Dor de libertatea
De a alerga în drum
Fără teamă,
Fără reflexul
De a privi în urmă.
Dor de prietenie
Sinceră
Colorată în desene
Și oracole,
De gustul roșiilor coapte
De copilărie.

Dor
De țara crescută liberă,
Deși cu genunchii plecați.

Rămâi frumoasă, România mea!
Îmi ești departe, dar întotdeauna, ACASĂ!

 

Din doi mai sus

Întregul e un suflet scobit din două inimi care se luptă necontenit să curme din distanță. Niciodată perfect rotund, niciodată absolut fin în îmbrățișare, niciodată plin cu totul, e o speranță spre care alergăm eroic, unindu-ne privirile în aceeași direcție. Și ce ar fi mai perfect vreodată decât povestea drumului care ne așteaptă, la nesfârșit, să-i ajungem la capăt, în răsplata tinereții fără bătrânețe, a vieții fără de moarte, a fericirii desenate-n nemurire?

Ne trăim întregul frumos, cu zâmbet, cu zbor, cu firescul buzelor lipite-n sărut și a inimilor bătând la unison peste povestea pe care ne-am făgăduit-o sincer într-un sfârșit de septembrie vorbind despre începuturi. Ne-am îndrăgostit sub frunzele coapte, aranjându-ne pe degete infinitul, în cerc, promițându-ne să ne netezim mereu colțurile inimii în amintirea vie a inelului dăruit, a veșniciei în iubire.

Îți iubesc sufletul de copil și ochii albaștri, zâmbetul de care mă molipsești dimineața, ciufulit în pernă, ridurile ușor scobite pe frunte și părul argintiu, descoperind povestea îmbătrânirii împreună.

Acum doi ani, sub zâmbetele calde ale celor care ne-au rămas aproape, ne-am promis nu perfecțiune, nu ideal, nu fericire fără sfârșituri, ci perfectibil, respect, bucurie, o iubire simplă, caldă, din care să netezim mereu din colțuri, crescând împreună, un întreg, din ce în ce mai plin.

La mulți ani, iubire!

 

La mulți ani, suflet frumos!

Frumos și tandru, iubit și al meu, a mai crescut un pic prin timp, chiar dacă inima îi e de copil dornic să se joace, să cânte și să zboare. Îmi e lumină cu zâmbetul lui cald de dimineață și scut când inima-mi cade, printre lacrimi, pe podea.
Mă ține de mână, în fiecare zi, strâns și firesc, în drum spre casă, și-mi crește sufletul în palme și-n ochi. Îl iubesc de când și-a ascuns privirea după un buchet portocaliu și după multe, muuuulte emoții.

Azi îi dedic răsăritul, apusul și stelele toate. Îi cânt minutele, Îi strâng îmbrățișările, îi alint genele și-i mărturisesc la ureche toată iubirea pe care a crescut-o ținându-mă de mână și zâmbindu-mi cu ochii calzi și obrajii roșii.

Îmi este viață, putere și preț de fericire și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru coincidența de a ne fi întâlnit o dată pentru totdeauna. Ne știm inimile și ni le ținem în brațe, până-n nesfârșituri.

Ce bine că ne știm dintotdeauna și pentru todeauna. La mulți ani, suflet frumos și iubit!

 

Din timp. La mulți ani!

Mai e timp. De bucurie, de speranță, de minutul care strânge în brațe amintirile zdrobinde ale unui atât de plin încât doare orice strat așezat peste ultimele secunde. Mai e timp de noi începuturi, de îmbrățișare, chiar dacă uneori ține loc de neputință, de zâmbetul furat peste umeri, de copilăria care se înghesuie încă în pielea încrețită de aer mult, respirat cu nesaț, fără pauză. De oameni trăind.

Mai e timp. De promisiune sinceră, care nu știe cum să se împlinească încă, de mâini încleștând mâini, de teamă să nu plece, de sărutul cuprinzând două suflete-n poveste, de aripi care încă învață să zboare îmbrățișându-se, pentru mai multă putere. De noi iubind.

Mai e timp. De urare caldă aruncată peste lume, cu inima-n gât și speranța-n lumina obrajilor. De cer și de ochii care nu adorm niciodată, doar plâng ninsori peste praf de suflete căutând cu unghiile-n noroi drumuri spre fericire. De rugă arzând.

Mai e timp.

Numai de-am simți în anul care vine că trăim, mai mult decât simțim că suntem!

La mulți ani, suflete dragi! Să vă fie sufletul lumină și mâinile îmbrățișare! Să simțiți darul pașilor înainte și a aripilor întinse! La mulți ani iubind!

 

Să te știu zâmbind

Mi-e dor să te știu zâmbind. O faci adeseori în vis, alergând pe scările de lemn, abrupte, spre camera ta, mică, dar plină-ochi de cărți și voie bună. În vis ochii îți sunt aceiași, fără rid încă, puternic verzi și dragi,  iar obrajii-s slabi, dar plini de viață și de bucurie.

Mi-e dor să-mi spui să vin să te mai văd, s-o iau pe Irina-n brațe și să ne uităm la filme HD cu setea unor ochi perfecționiști în imagine și voce. Să-mi povestești, mândru, de minunile tale, toate trei, mereu cele mai frumoase și iubite, prin ochii tăi. Să te bat pe umeri și să-ți ironizez deciziile bune, insistând, în glumă, pentru a nu știu câta oară, că “n-aș fi crezut că o să ajungi așa vreodată”. Iar tu, să te uiți la mine, după ochelari, și să-mi reproșezi, ironic: „adică, ce vrei să spui cu asta”?

2481_66740713083_596_n.jpg

Mi-e dor să te simt aproape. Să-mi iei sufletul în palmă și să-mi analizezi căderile și alegerile proaste. Să nu știi să-mi răspunzi cum ar simți nevoia confuză a unei fete mereu îndrăgostite de „cine nu trebuie”, dar să-mi răspunzi mereu corect, cu tăișul unei ironii de frate mai mare: „LASĂ ASTA!”.

Mi-e dor să-ți aud vocea mihocească din spatele ușii, când, pentru a nu știu câta oară, îmi lungesc vinerile pe canapeaua voastră, cu un pahar de vin în mână și bucurie în suflet. Să insiști să nu adorm cumva la ora 11, pentru că torrentul nu e gata încă și ai un film „tare” la copt, mereu cu săbii și eroi de lupte, așa cum ne-ai tot obișnuit, de când ne luptam în drum cu săgeți și tăișuri de lemn și tablă.

Mi-e cel mai dor, totuși, să crești odată cu mine. Să-ți admir firele albe din barbă și expresivitatea ochilor calzi, în cearcăne cunoscute de savant mereu scriind peste nopțile albe. Să te țin la curent și să-ți spun, fericită, că am găsit iubirea pe care mi-o negam înainte. Să-ți spun că îmi construiesc drumul pe urmele tale, în bucuria unei familii care crește, în fiecare zi, într-un suflet mai mare. Să știu că ești acolo, chiar dacă nu vorbim în cuvinte.

Mi-e dor să-ți spun la mulți ani și să-ți simt jena de suflet cu un an mai mare: „Mersi, măi!”. Apoi să-ți scoți artileria copilărească din suflet și să faci din ziua ta un prilej de sărbătoare cu râsete și amintiri din copilărie. Să te văd alintându-ți minunile, pe care le ții în brațe și să te simt fericit, chiar și atunci când ciondănești doi ochi verzi pentru că nu-ți stă părul cum trebuie.

Mi-e dor să fii, nu numai în suflet, iubire.

 

La mulți ani!

De când învață să zâmbească, cu ochii lipiți de păpușa cu ochi albaștri și de sufletul mamei, își zidește încet frumusețea, cu genele în vânt și putere în umerii mici. Se construiește frumos, cu vocea caldă și bucuria de a purta în chip moștenirea femeilor dintotdeauna: gingășie, frumusețe, putere, sacrificiu, credință.

large.jpg

Calcă ușor pe urmele fiecărei zile, crescându-și aripile, pe cât de grele, pe atât de înalte. Învață că locul ei în lume e să ridice, să cuprindă și să iubească, mai ales când nu e merit de iubit. Pentru că iubirea ei va construi oameni din pietre și va deschide suflete spre lumină.

Uneori îi e greu. Își șterge lacrima în colțul mânecii, neuitând să zâmbească apoi, eliberată de povară. Pentru că nu uită să creadă, dincolo de durere și să lupte, dincolo de obstacol.  Sensibilă și de o naivitate cuceritoare, crede în frumusețea din fiecare om și uită de neputința ascunsă. în egală măsură, în fiecare. Iar asta o ajută nu numai să creadă, ci să și caute, să urce, să lupte, să mângâie.

Recunoaște minunea, din fiecare zi, și-și aranjează baticul sub barbă în fața icoanei, cu mâinile rugând. Mamă, ar putea duce la nesfârșit, pe lângă crucea ei, povara copiilor care i-au moștenit ochii și câte puțin din greutatea aripilor. Iubește imens, se descompune în fiecare durere, pentru ca apoi să se construiască, firesc, mai întreagă. Mulțumește pentru bucurie, fără să uite că, sub pașii grăbiți să ajungă, va fi mereu nevoie de putere, pentru munții pe care n-a învățat să îi urce încă.

Copil, mamă, bunică, în fiecare suflet de femeie e o sensibilitate care spintecă dincolo de aparență și un curaj care ridică umerii căzuți. La mulți ani, suflet de femeie  mereu frumos, mereu puternic, adunând bucurie-n zâmbet și-n aripi deschise. Să îți fie anul primăvară iar în suflet loc de iubire întreagă!