Nu cred că ți-am mai spus… Când vin acasă mă așteaptă cu zâmbetul neșters pe buze și cu aceeași aluniță în formă de inimioară pe obrazul drept care îmi încruntă obrajii în semn de surâs de fiecare dată. Mă ia de mână și de cele mai multe ori mă pupă cu glas tremurat: „Draga bunicii! (uneori adaugă: ești frumușică, da’ mai strânge-ți părul)” Mă încântă cu puterea ei adunată în cei 90 de ani de viață și mă uimește când îmi spune că anul trecut a reușit să postească de joi până duminică, dar anul ăsta nu mai e în stare…că trupul e firav… În căsuța ei mică în care nu știu cum odată au încăput 10 copii vioi și puși pe șotii, mă cuprinde întotdeauna o stare de bine, de căldură și de pace. Continue reading →

0

0