Să fug repede, atingând pământul doar cu vârful degetelor tocite de furia vitezei.
Să fug de gândurile lucide și reci ca o pungă de gheață scăpată din greșeală pe pielea fierbinte. Gânduri vârtej, fără scăpare în cercul minții obosite de veghe și de absență.
Să mă ascund laș într-o cameră uitată, strâmtă ca înghesuiala obsesivă a tristeții fără motiv real, alungată din alții în mine, pentru că nu știu să nu ascult.
Să spun „da” când cred că „nu”, un da stins, machiat de dorința de a nu răni mai mult.
Să râd până plâng, revers al soarelui după ploaie, și să uit că numai eu pot să reversez reversul.
Continue reading
