Tag Archives: minune

Așa


Ai ochii calzi
Și nu știu cum de
Strâng în ei și cer,
Și ploi,
Și apele curgând
În râuri,
Pe obraji
Și-n fiecare val
Sărat
În care ne-avântăm
Spre nesfârșituri.

Ți-s ochii
Mai albaștri
Ca turcoazul
Și pietrele lucind
În plină lună
Iar cerul se adună
Tot
În irisul tău viu
De dimineață.

Ai ochii calzi
Și nu-mi doresc
Decât să-mi scald
Paloarea zâmbetului scund
La nesfârșit
Sub geana ta
Deschisă.

Așa-s de-albaștri
Ochii tăi,
Minunea mea!

 

Dragă Moșule,

Îți scriu de ceva timp, de câțiva ani în care mi-e dor atât de tare să fiu copil, încât mi se aprind ochii de bucuria bradului împodobit, în miros de iarnă și de portocală coaptă decojită de drag și poftă. Îți scriu cu dor de colind cu roșu în obraji și ger pe fular, alb și crud, cu dor de sensul pașilor îngropând zăpezi sub talpă, în drumuri vestitoare de bucurie și minune.

Apropie-te și, în locul listelor încărcate de vreri care să ne aglomereze ochii și mâinile, citește-ne adevăratele nevoi. Dă-ne simplitatea care ne lipsește de atâta timp în care Crăciunul a devenit mai mult prilej de cadouri și datorii, decât prilej de bucurie. Apropie-ne sufletele de oamenii care n-au unde să-și încălzească obrajii de Crăciun și întinde-ne mâinile pline spre buzunarele goale de prea multă vreme. Apoi, după ce epuizăm gândul bun și mâna întinsă, odihnește-ne inimile și șterge-ne lacrimile. Pentru că nu putem fi triști de Crăciun.

Știu, o să ne spui că ignorăm prea des cerul pentru a ni-l răsturna în palme de Crăciun. Că nu vedem dincolo de zidurile pe care ni le-am crescut, protector, peste suflete, ca să nu intre durerea, praful și strigătele fără voce ale oamenilor care pierd, în continuare, prea mult. Dar, dincolo de frig, zbucium și neputință, Crăciunul e singurul dar pe care ni-l permitem întreg, în brațe pe care le iubim și cântărind, pentru a nu știu câta oară, bucuria de recunoaște în suflet copilăria care se renaște din iesle în oameni, întreagă.

Iartă-ne podoaba și zidul și amintește-ți că, în spatele fiecărui glob agățat în brad, e privirea de copil a unui suflet care nu mai vrea să crească, ci vrea să simtă. Dă-ne și ciocolata, și iubirea, și îmbrățișarea pe care n-am primit-o încă. Pentru că ești bun.

Iar apoi, când pașii ți-s grei de drum și poveste, odihnește-te în inimile pe care le-ai bucurat atât de mult, amintindu-le că, dincolo de strădania asta continuă de a fi oameni, în fiecare decembrie, la sfârșit de an, sunt din nou, simplu și cald, copii.

 

Te pierzi

large.gif

Fiecare minut

Are in el

Bucuria vieții.

Dacă îl pierzi

În grija secundelor strâmte,

Uiți să respire

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare inimă

Are în ea

Puls de nemurire.

Dacă o strângi

În pumnul căderii,

Uiți să iubești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

Fiecare iubire

Are în ea

Frumusețea cerului.

Dacă o pătezi

De obstacol și umbră,

Uiți să trăiești

Minunea

Și

Te pierzi.

 

 

Eliana

adorablebabycutesweetFavimcom278291large
Se mai nasc minuni
Peste pământ:
Cu ochii calzi
Și buze strânse
Abia respirând
Viață
În secunde.

Se mai nasc minuni
Printre lacrimi:
Cu trupul mic
Și mâini deschizând suflete
Abia descoperind
Aerul
În palme.

Se mai nasc minuni
În zâmbete:
Cu perfecțiune-n obraji
Și suflet nepătat
Abia simțind
Inima
Mamei.

Bine ai venit în lume, frumoasă Eliana!

 

O viață

index
Așa cum vii
Cu zâmbetul întins
Din ochii tăi
Pe obrajii mei,
Pari lumină.
E ceva din cer
În mâinile care
Îmbrățișează,
În privirile care
Mângâie
Și-n ciocolata
Ruptă
În pătrate egale,
De drag.

Așa cum rămâi,
Cu inima lipită
De a mea,
Ești minune,
Perfect imperfectă,
Așa cum sunt toate
Bucuriile
Care rezistă
Mai mult decât o clipă:
O viață.
Și de la capăt.

 

M-am oprit

tumblr_static_tumblr_m5hhgdkgoz1qjkapko1_500
M-am odihnit lângă
Buzele tale.
Respirai cuvinte
Calde
Pe obrajii mei
Și-ți visam
Zâmbetul
Vindecându-mi rănile,
Cu fiecare lumină.

M-am oprit în
Mâinile tale.
Împrăștiai bucurie,
Firesc,
În îmbrățișare,
Și-ți purtam
Inima
Mai mult
În fiecare clipă.

M-am regăsit în
Sufletul tău.
Iubeai simplu,
Întreg,
În trup și minune,
Și ne cunoșteam
Veșnicia
Cu fiecare privire.

 

Tac.

images
Încă puțin
Și minunile se vor înmulți
La doi.

Tic tac.

 

Umanitate

giving_flowers-1024x768
Oricât de mare ar fi
Credința,
Cât de hotărât
Pasul,
Cât de convinsă
Așteptarea,
Cât de sus înălțate
Aripile,
Câteodată,
Ca să nu te oprești
Pe piatra de care te împiedici,
E nevoie să ți se spună
Că îngerii nu mor.

Oricât de puternică ar fi
Minunea,
Cât de evidentă
Chemarea,
Cât de covârșitoare
Îmbrățișarea,
Uneori,
Ca să nu uiți că ești om,
E nevoie să ți se spună
Că cine nu se îndoiește
Nu învață să crească.

Oricât de limpede ar fi
Privirea,
Cât de frumoasă
Dorința,
Cât de cuprinzătoare
Inima,
Ca să nu mergi înapoi,
Când sufletul izbucnește,
E nevoie să ți se spună
Că iubirea nu e doar lumină,
Cum nici soarele nu e scutit
De pată.

Dar e împreună.

Și nicio minune
Nu există
Dacă nu e împărțită.

 

La sine

blue-heart
Arde în noi

Ispita renunțării:

La oameni,

Pentru a avea loc de respirat,

La gânduri,

Pentru a stopa ridurile frunții,

La credință,

Pentru a nu ne lega de invizibil,

La rădăcini,

Pentru a ne simți liberi,

La lucruri,

Pentru a face loc altor lucruri,

La vise,

Pentru a nu ne răni aripile,

La iubire,

Pentru a nu trăi prin celălalt.

Ne învârtim

Egoist

În jurul sinelui.

Și,

Ce-o să facem

Când n-o să ne mai găsim,

Fără toate minunile

La care-am renunțat

Pe drum,

De teamă

Să nu ne pierdem

Pe sine?

 

Familiaritate

Voce caldă în buze ample – cireașă neagră. Ochii adânci, cu sprânceana blondă și plinul verde, pătat cu albastru și galben, subtil. Din gene, i se scurg povești neterminate iar obrajii alintă zăpezi fără culoare, alb. Gândul i se prelinge în cuvinte, repede, cu accent minor de altădată suceveancă. Trupul e firav, ca o zi de odihnă neterminată. Oasele mici, pasul pragmatic, țintind fără greș idealuri optimiste.292090_10150296417382707_7663210_n Continue reading