Tag Archives: Mos Nicolae

Moșule, dă!

Tatălui, peste genele albe și inima mare, peste buzele de multe ori aspre, dar care vorbesc despre frumusețe și bunătate, peste mâinile puternice, așteptând îmbrățișare, adu bucurie. Încălzește-i sufletul, cum știi tu, în ritm de colind, umple-i inima de minunea nașterii, într-un decembrie care nu există în afara vestirii, a luminii zăpezii scârțâind sub talpă, a vocilor suave de copii înzestrați cu talent de colind, a tradiției care persistă.

Mamei, șterge-i ochii plânși și umple-i brațele cu nepoți. Crește-i zâmbetul stins de minunile pierdute, vindecă-i umerii trași cu îmbrățișarea copiilor care cresc râzând, jucându-se, iubind. Iar, la sfârșit, amintește-i că e, încă, atât de mult frumos în lume, încât minunile nu vor înceta vreodată.

Surorii, alintă-i ochii obosiți, dă-i somn, moșule, pe lângă veselia de a crește, în brațe și în suflet, o nouă viață cu ochi șireți și urechi jucăușe. Dă-i un Crăciun din care să nu lipsească, în nicio clipă, bucuria.

Lui, celui care mă întregește, nu-i înceta vreodată cântul aiurit de seară și copilăria din ochi. Dă-i, în fiecare zi, motiv să zâmbească, să crească, să iubească. Ține-l întreg, în sufletul de copil, și lipește-i inima de a mea, ca să nu știm vreodată cum e să nu luptăm împreună.

Celui plecat, dar cu suflet ca nimeni altul, dă-i bucuria odihnei în rai. Și spune-i că nu există dor mai mare ca al nostru și dorință mai mare de a ne întâlni în iubire.

Celor pe care n-am știut să-i mângâi dă-le îmbrățișarea de care au nevoie și iubirea pe care n-am știut să o cresc. Scoate tu, din traista minunilor, iertarea, bucuria, frumusețea prieteniei sincere, a omeniei care apropie și care uită răul.

Iar mie, moșule, dacă mai ai de dat, dă-mi cuvinte. Acolo unde nu știu să trăiesc, să simt, să iubesc, să-mi amintesc scriind.

Noapte bună, moșule, și nu uita de rugă. E târziu în multe inimi și chiar e loc de multă bucurie. Să nu rămână niciun suflet desculț de ziua ta!

 

Desculț

Lustruiesc cizme: cu un prosop vechi, albastru, rupt în bucăți de timp și de nevoie. Lustruiesc simplu, cu bucuria unui copil care nu are altă grijă decât să îi fie încălțările curate pentru minunile cu miros de portocală de a doua zi.

Lustruiesc greu, cu amintirea zilelor în care poate n-am meritat să mă încalț, deși am avut atâtea alegeri, etajate generos pe rafturi grele, în diferite culori și forme. Lustruiesc trist, cu gândul la încălțările sparte și picioarele reci, strânse sub genunchii plecați ale cerșetorului care-și trece timpul alături de un câine care încă îl iubește.
391035_245760598829102_142342662504230_608475_1671467643_n

Lustruiesc încet, în mișcări circulare, amintindu-mi viu despre noaptea în care râdea sacadat cu pungile de hârtie pline de dulciuri de post și mănuși la un loc, în dragoste de frate mai mare care alunga întunericul, cu nerăbdare și inocență: “Eu sunt moș Nicolaeeeee!” Lustruiesc de dor și drag și neputință, cu sufletul tânjind la veșnicie.

Lustruiesc închinsă-n istorii despre un moș care n-a avut părinți care să-i încarce cizmele cu bucurie, nici nu și-a desfătat anii în avere, ci a împărțit din bunătatea sa celor care nu aveau încălțări pe care să le lustruiască.

Lustruiesc mereu, convins, cu zâmbete înflorind pe obraji și credința-n suflet că mâine va fi nu despre portocale, ci despre iubire și grijă față de bucuria celuilalt. Un dar care să se înmulțească în inima celui care îl primește.

Iar mâine, când răsare ziua peste noapte, să vă zidească moșul în suflete iubire! Pentru că iubirea nu începe cu a umple încălțările celuilalt, ci cu a te asigura că, mai întâi, nu este desculț.

 

Dragă moș Nicolae,

Te cheamă ca pe bunicul. Nicolae. Mi te-am imaginat mereu bătrân, cu barba lungă și privire mustrătoare, fără cuvinte. Așa sunt bunicii înțelepți: te privesc și înțelegi. În tăcere sau două cuvinte simple, care pun la punct. O nuia le rezolvă pe toate, oricum. Prin gest. Pleci capul în pământ și te rogi să nu mai faci, chiar dacă spui asta de câțiva ani încoace.

Suntem copii, moșule. Ne-au crescut riduri din prea multe gânduri și nuiele de care ne împiedicăm în pașii greșiți. Avem nevoie de darul de sub pernă sau de la ușă. Ne face să gândim frumos, să simțim bunătate și lumină. E pace când vii. Prin bucuria pe care ne-o aduci în ciocolata cu alune, care niciodată nu înseamnă doar ambalaj și gust, ci multă iubire. Părintească, prietenească, senină.
images
Ai chip de judecător, uneori aspru, alteori blând. Știi mereu să ne cerți, fără să ne superi, lăsând în urma darului colorat un strop de speranță, de jertfă, de bine primit. Ne molipsești de gustul darului din suflet, care nu cere nimic în schimb. Ne întoarcem la copilărie, la gestul cald al copilului care își împarte biscuitele pe jumătate ronțăit cu mama. Redevenim ceea ce am fost și uităm de atâtea ori să fim încă, în goana după necopilărie.

Știam eu de ce mi-ai fost mereu aproape de suflet. Mereu mă cerți și apoi mă alini. Tu și bunicul. „Țiganca de la Pătrăuți” nu-și uita lecția niciodată, dar o lăsa deseori în urmă, din prea multă grabă. Așa fac și acum. Nu-mi doresc dulciuri, moșule. Ci doar puțină speranță, în lecția pe care o primesc firesc, în teme pentru acasă, până trece din nou anul.

Să ne îmbrățișăm aripile azi. Moșul ne încarcă sufletele de puterea darului împlinit. Să împărtășim bucuria cadoului și a sfințeniei de a ne apropia unii de alții, de a fi mai drepți, mai buni. Să ne învățăm lecția nuielelor și să ne lustruim inimile și pantofii. Să nu uităm că „dar din dar se face rai”. Și-un suflet mai mare, mai blând, mai copil.

Să vă aducă Moșul loc în suflet. De cât mai multă iubire.

 

Fiți gata!

Pe locuri! Ghetuțele la intrare. Să zâmbească lună, lustruite de bucurie și nerăbdare. Să aibă șireturile bine legate, cu fundiță în vârfuri și botul lipit de perete, ordonat. Să-și aștepte portocalele, primitor și relaxat, ca-n zi de sărbătoare.tumblr_m255iwqmS91r4lcpfo1_400 Continue reading

 

Moș Nicolae

Atâtea motive să te bucuri: ghetuțele sunt în așteptare, proptite de peretele murdar. Moș Nicolae e pe drum, în traistuțele celor care țin la tine și ascund ursuleți și dulciuri în locuri adânc înghesuite în dulap.

Poveștile frumoase nu mor, devin ocazii de prietenie, de iubire, de sens.

Copiii scriu scrisori, nevinovat, cu greșeli, cu purceluși, zgâriind foaia de emoție, cu suflet. Încă mai cred în minuni și în bunăvoința Moșului de a aduce după merit. Se poartă exemplar și le strălucesc ochii la ideea mașinuții cu motor sau a păpușii cu părul până în pământ. Continue reading