Nu mai știu cum arăți. Ți-au pus fes roșu pe cap și barbă ondulată pe obraji, ți-au așezat un zâmbet ilar pe buze, să fii fotogenic. Un clișeu de revistă. Ți-am cerut o fotografie demult, îți amintești? N-a ajuns nici acum… Când eram mică de tot, cât o ghindă uitată pe masa de bucătărie, îmi imaginam că ai obrajii trași, ochii adânciți și riduri dese pe frunte. O frumusețe ascetică, subtilizând în chip povara unor dorințe pe care nu puteai să le uiți niciodată. Pentru că îți construiau sufletul. Sincer. Întreg. „La scara B, un copil credul, și-a scrijelit pe felicitarea argintie un desen: o bicicletă verde, cu roți subțiri, ca a vecinului de la 4; la spitalul „Sfântu Ioan” o fetiță care-și șterge nasul cu mâneca, își aranjează dorința pe un șervețel, agramat și din suflet: „s-ă nu moară mama mâne”; sub un brad de plastic, doi copii își râd soarta frățească, servind pe furiș caramele din pomul bucuriei, și își împărtășesc secrete la ureche: Mie sigur o să-mi aducă o tabletă, i-am lăsat și-un pahar de ceai pe noptieră. Cu miere.”
Mi-ar plăcea să vorbim. Să-ți înțeleg povara din spate. Cred că e tare grea în perioada asta. Îți mulțumește cineva vreodată după ce aterizezi pe horn și le îmbraci noaptea în poveste?
Și acum am emoții când îți scriu. De când cu lumea rigid îmbrăcată în costum sau strivind dureros podele sub tocuri, am învățat să cresc mare. Mi-am luat în brațe cuvintele, mi-am pus în cârlig sufletul copilăriei și am așteptat să vii, fără să îți scriu. Când citeam “Povestea de Crăciun” a lui Dickens mi te imaginam șoptindu-i lui Scrooge la ureche, învățându-l că „binele pe care ai șansa să îl faci e cel mai bun cadou pe care poți să-l primești de Ajun”. Și încercam să nu mai dau din banii mamei colindătorilor, ci să-mi descarc averea din gâsca albă, cu gaură la gât.
Între timp, am adunat în „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” ale Nemirei „Spiridușii Crăciunului” și „Șapte drumeți sărmani” ale lui Dickens. Cu gândul la tine și la binele pe care îl împarți.
Vreau să fiu copil, Moșule, de Crăciun! Să-mi strâng între degete bomboanele cu lichior furate din cutia tatălui, să-mi râd vacanța de iarnă printre dinți, cu chef de colind și chitară-ntre degete înghețate, și să nu știu ce înseamnă întreținere și rate, plângându-mi ignoranța, lipită de fusta mamei. Vreau să mă strige bunica la masă de la poartă și să-mi fie teamă să mai stau la joacă-n drum, chiar dacă șotronu-i incomplet scrijelit pe trotuar. Vreau un suflet neciobit de întâmplare, un oracol cu inimioare la colț și o foaie albă pe care să trasez tremurând o Sailor Moon naivă, visând la Mamoru și la trandafirul roșu.
Iar seara, târziu, sub candela aprinsă-n teamă de duhuri rele, vreau să adorm știind că viața e o copilărie pe care, dacă vrei, poți să n-o pierzi niciodată.
Acest articol participă la Superblog 2013.
