Tag Archives: nimic

Totul

il_fullxfull.378914239_rw0m
Nu vreau
Nimic,
Doar să mă aperi:
De fiecare gând
Care nu mai înalță,
De întunericul
De după ușa
Închisă,
De ochii care
Nu se mai deschid,
De teama de mâine,
De păcatul de azi,
De mâinile care
Tremură
Când nu îmbrățișează,
De tot ce nu mai e
Iubire
În pașii împreună,
De aripi
Care nu se mai
Întind,
De mine când nu știu
Să fiu
Spre bine.

Nu vreau nimic
Și
Te iubesc
Pentru că știi
Doar tu:
Nimic e totul
Pentru mine
Când ți-l cer.

Și vii,
Și stai
Și ești.

 

Nu fac nimic

Nu fac nimic.
Și-mi este cald,
Și-mi este frig,
Și-mi calculez viața la plic,
Și dorm din mine câte-un pic.
Nu fac nimic. Continue reading

 

Și, dacă ți-aș spune…


Și, dacă ți-aș spune, m-ai crede?
Ți-ai frânge degetele-n mâini
Și ți-ai zdrobi privirea în perete,
Tăcând,
Și poate
Mi-ai vorbi despre nimic
Uitând… Continue reading

 

Iar scriu…

De cele mai multe ori nu știu despre ce scriu și asta mă câștigă treptat. Îmi aranjez părul după ureche, insistent, și ochelarii pe ochi, de obicei strâmb, ca să mai fie nevoie de retușuri, și tastez. Cu tot regretul, am renunțat de mult timp la stilou, pentru că e greu, pentru că lasă pete în mânuirea mea neglijentă, pentru că nu ține pasul ideilor mele. Nu sunt așezate schematic în gând, nu mă ajută proiectându-se cronologic în ordinea în care ar trebui să decurgă un subiect normal, nu au început, corp și încheiere, curg anapoda și îmi inundă mintea, iar eu aleg „aiurea” pentru că nu am răbdare.

Defect major: îmi doresc mult deodată și de obicei cad de sus, pentru că doar îmi spun că îmi iau precauții și că planific, dar nu o fac niciodată cum trebuie. Învăț din greșeli dar îmi iau avânt de fiecare dată când mi se pare că… și cred că… și îmi imaginez că… Știu că nu e bine dar mi-e rău fără asta oricum. Fără răbdare, scrisul e ca-n viață: îl găsesc acolo, rapid, plăcere puerilă și neplanificată, din care mă revăd curățată de coaja nepoftită a sufletului, particule adunate de negativisme și pesimism, întreagă, pentru încă puțin timp. Autoterapie neprogramată dar atât de necesară…

Scriu despre vreme, deși pretext clasic de discuție în tren cu necunoscuții, despre oameni, deși există dintotdeauna și sunt analizați sistematic și similar de atâta amar de timp, despre mine și despre „noi”-ul imaginat, despre iubire, prea mult filtrată de lentilele mele antireflex cu protecție de calculator, despre copilărie, pentru că n-o să-mi sting niciodată dorul de cine-am fost, despre nimic, despre nu și da și poate, despre ziduri și obstacole, despre cum aș vrea… și cum este, despre Dumnezeu simțit în măduva sufletului dar niciodată prea evident în cuvinte, despre tot ce pot, pentru că gândurile curg și sunt multe și rele… și rar bune.
Continue reading

 

Un nimic

Un nimic cras, crescut din amintire și răgaz, din absență și speranță…
Un nimic prezent, care se extinde în mine câte puțin, prin ceea ce fac și știu că nu e bine, și prin ceea ce nu fac și știu că ar fi bine…

Un nimic câteodată subtil, care se arată ca tot, cameleonic furișat în colțuri de suflet…
Un nimic adânc, cufundat în urlet, dar fară luptă de scăpare…
Un nimic clar, cum e lumea când îți așezi din nou ochelarii pe nas…

Un nimic care îți arată că ceilalți sunt totul… dar niciodată cu tine.
Continue reading