Toate poveștile adevărate încep cu „a fost odată”. E ca și cum cineva ți-ar spune că lumea e o poveste încălțată-n posibilitate și tu vrei să accentuezi realitatea întâmplării printr-un „Ba chiar A FOST odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Pentru că, dacă renunțăm la a crede în povești, farmecul imaginației se pierde…
A fost odată o fată cu părul de aur aprins și luuuuung cât o rază de soare, începută-n vârful cireșului și zdrobită-n fereastră. Pielea albă, tenul fin, ochii mari îi împodobeau chipul feminin cu o aură de prospețime și de tinerețe palidă. Era frumoasă accentuat, în zâmbet copilăros și gesturi ample. Frumusețea ei, îmbrăcată-n haine școlărești și brățări de ață colorată, era, însă, îngrăditoare. Oamenilor le era teamă, pe atunci, să privească prea sus, să accepte frumusețea diferită, culorile prea puternice, ochii prea mari, buzele prea roșii. Rapunzel, căci așa o porecliseră colegii de școală, de când își împletea părul în codițe, ca să nu șteargă praful holurilor galbene, era, aproape întotdeauna, singură. Era ca și cum și-ar fi purtat mărul de aur în buzunar, în căutarea unui loc în care să-și găsească refugiul, însă, deși aruncat, nu era prins niciodată, de teamă ca farmecul poveștii să nu moară. Rapunzel era privită, admirată de departe, era stilizată, mereu, într-o poveste, din care nu reușea să stoarcă, pe obraji, realitatea.
Continue reading
