Câteodată nu e nevoie de mai mult. O prietenă se sprijină pe-un umăr, prăjitura e cu ciocolată iar muzica inundă.
Umbrele dispar în îmbrăţişarea sinceră şi râsetele curg, pentru că nimeni nu povesteşte ca ea.
Filmul ne pierde în jazz iar finalul ne regăseşte în emoţie şi regret: “It wasn’t what I saw that stopped me, Max. It was what I didn’t see” (The legend of 1900). Ei nu-i plac finalurile nefericite, pentru că e îndrăgostită de poveste. Ne consolăm reciproc şi zâmbim. O să treacă sigur cu o ciocolată.
Mă simt acasă, deşi departe.
