Deși nu-i surâde întunericul, Irina se întoarce mereu pe același drum de la birou, strivind cu tocurile cui trotuarele mirosind a toamnă coaptă și a frig. E ciudat cum, după o zi prelungită-n stres și așteptare, serile se comprimă în minute și se pierd, ca un semnal redundant de perisabil și neputință.
Calcă încet, cu gustul amenințării în papile, pe fiecare stradă lăturalnică, încercând să-și păcălească imaginația înfloritor concentrată-n negativisme moștenite cu gândul că, acasă, sigur o așteaptă-n ușă Kara, tremurând de revedere și de dragul mâinilor ei mângâindu-i blănița de pe creștet.
E frig. Cămașa îndoită cu bluzița albastră nu-i ajung. Tocurile urlă pe trotuar, denivelându-i curbura spatelui cu fiecare surpriză deloc netedă din cimenturi. Iar strada neagră pare să nu se mai termine sub pașii mici, extenuați de așteptare.
Continue reading
