Mă proptesc grăbită în fața oglinzii. De sus în jos o catastrofă exponențială, colorată postmodern în defecte aranjate calitativ. Părul sârmos, unduit în cârlionți rebeli, fără direcție, fără cărărui stilizante estetic. Ochii obosiți, cu cearcăne tomnatice, în sprânceană zburlită; la o privire mai atentă, care-mi apropie porii, nepotrivit de deschiși la ora asta, de oglinda relevantă, se vede că-s și inegal tratate cu penseta. Nasul curbat (altădată aș fi spus „eminescian”, dar acum mă abțin, de dragul realității) și lung, buzele subțiri și fața nici ovală, nici rotundă îmi pun semne de întrebare cât mine de înalte. „Ce mă fac?”
Încerc să zâmbesc. O vorbă din bătrâni mă mângâie sfios pe păr: „nu contează exteriorul, ci interiorul, fata mamii”. După 3 secunde visătoare, în care îmi trece prin minte că nu mai am nimic de făcut, că doar sunt „toată un interior perfect”, îmi revin: „nu degeaba vorba e din bătrâni. De-aia are alură de mit”. Mă plimb cu pași scurți și zgomotoși dintr-un colț de cameră în altul, schematizând în minte, dar cu gesturile dând pe dinafară mâini tremurânde și expresii compromițătoare, planuri de urmat pentru prima întâlnire. „N-aș vrea să fie ultima din prima”… Continue reading
