Arde în noi
Ispita renunțării:
La oameni,
Pentru a avea loc de respirat,
La gânduri,
Pentru a stopa ridurile frunții,
La credință,
Pentru a nu ne lega de invizibil,
La rădăcini,
Pentru a ne simți liberi,
La lucruri,
Pentru a face loc altor lucruri,
La vise,
Pentru a nu ne răni aripile,
La iubire,
Pentru a nu trăi prin celălalt.
Ne învârtim
Egoist
În jurul sinelui.
Și,
Ce-o să facem
Când n-o să ne mai găsim,
Fără toate minunile
La care-am renunțat
Pe drum,
De teamă
Să nu ne pierdem
Pe sine?
Să renunți:
De dragul ochilor
Calzi,
Al zâmbetelor fine,
De dragul
Mâinilor întinse
Și
Al bucuriei din obraji.
Să renunți
De dragul copilăriei
Purtate-n suflet
Și-n privire
În fiecare zi
Mai plin.
Dar…
Să nu renunți
Niciodată
La tine,
Până nu știi
Că ceea ce ești
Nu e decât
Jumătate
Din ce ai putea deveni
Printr-un alt suflet,
Iubind.
Te-am şifonat un pic în gând. Ţi-am strigat cu vocea sufletului că o să te las în urmă, ca să ştii cum e să mă pierzi. Aşa facem noi, oamenii, când ne doare. Ne retragem afecţiunea teatral, de parcă iubirea ar fi o mască de care te lepezi când nu te mai ajută.
Ţi-am interpretat absenţa gesturilor, şi nu a cuvintelor. De cuvinte eram sătulă oricum pentru că le aveam mereu în gând pentru tine. Mi le doream de atâtea ori indiferente, uitând că simpla lor prezenţă era un semn că îmi pasă…
Te-am alungat din suflet şi ţi-am închis de atâtea ori uşa în scenariul pe care eu l-am creat, dar căruia nu i-am făcut niciodată rost de o scenă…
Continue reading
