Tag Archives: Rosie

Apă pentru elefanți (Sara Gruen)

Unele vieți sar în ochi, strident, expresiv, ca un sunet ascuțit, pe care nu-l aștepți într-un rând de note grave, ca o culoare, a lunii roșii hipnotizante într-o seară de vară, ca un miros pe care-l adopți spontan și pe care-l cauți apoi în fiecare eșarfă…

Încep. Un rând, două… și cuta de neîncredere din frunte își aliniază simplu celulele și se întinde, relaxat… E de-a mea… vorbește cald, fără pretenții în cuvinte, ușor, despre o lume pe care o adoram în copilărie, pentru că nu știam să o înțeleg în afara spectacolului: circul.

„Apă pentru elefanți” ascunde o viață, una pe care o prezici strânsă în jurul unui standard comun, dar pe care o regăsești deodată extraordinară. Joseph își începe „destinul” abia târziu, în anii studenției, când șocul accidentului părinților îl transpun brusc într-o altă lume. Pentru că, neștiind să lupte cu momentul, se simte obligat să fugă: oriunde, nehotărât, gândind alb și mergând fără țintă, împleticit, oprindu-se abia când picioarele nu-l mai ascultă.

Trenul în care își odihnește durerea pentru o clipă devine trenul vieții lui, una în care se perindă bucurii și afecte, diferențe care segreghează și asemănări care apropie. În jurul lui își fac loc spectacole, oameni diverși, iubiri și regrete, dar mai ales pasiuni. Marlena, frumoasa dresoare de cai, îl învață să iubească total, aproape obsedant, capabil de dăruire și de jertfă. Animalele îl învață disciplina și dependența, în frunte cu Rosie, femela elefant care răspunde doar la comenzi poloneze. Zilele îl învață să sufere și să uite, să iubească și să aștepte, să caute și să nu renunțe, niciodată…

În două trepte care se întrepătrund din capitol în capitol, viața lui Joseph își jelește prezentul, cufundat într-un scaun cu rotile care să-i asigure prelungirea „fericiților” 93 de ani, și își amintește trecutul, începând cu vârsta de 23 de ani, care-i pecetluiește drumul, unul din care nu reușește să se elibereze vreodată…  Pentru că nu mai știe să trăiască în afara lui: „pentru moșneagul ăsta, circul e viața lui”.

Frânturi:

• „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci și trei. Ori una, ori alta.
• La cinci ani, știi și câte luni sunt de când te-ai născut. Chiar și la douăzeci de ani știi ce vârstă ai. Am douăzeci și trei de ani, spui, sau poate douăzeci și șapte. Însă după treizeci începe să se întâmple un lucru ciudat. La început e doar o ușoară poticneală, o clipă de șovăială. Câți ani ai? A, am… începi încrezător, însă apoi te oprești. Aveai de gând să spui treizeci și trei, însă nu e adevărat. Ai treizeci și cinci. După care te simți aiurea, fiindcă te întrebi dacă ăsta e oare începutul sfârșitului. Chiar este, firește, însă vor trece câteva decenii bune până o vei recunoaște.
Începi să uiți cuvinte: îți stau pe limbă, însă, în loc să se desprindă în cele din urmă de unde sunt lipite, rămân acolo. Te duci să iei ceva, însă, în clipa când ajungi acolo, nu mai știi ce căutai. Îți strigi copilul cu numele tuturor celorlalți copii ai tăi și chiar și cu cel al câinelui, până când îți amintești, în fine, pe al lui. Uneori, uiți ce zi a săptămânii este. Și, în cele din urmă, uiți și anul.
Chiar și când trupul te trădează, mintea continuă s-o nege.
• Îmi ia un timp să ajung în capătul holului, însă reușesc – și asta fără ajutorul nimănui. Zici c-am câștigat la loto, deși, în clipa când ajung, îmi dau seama că trebuie să mă și întorc.
• Știu că unii dintre noi nu mai au dinți, însă eu am și vreau friptură. Friptură cum îmi făcea nevastă-mea, cu foi de dafin întregi alături. Vreau morcovi. Vreau cartofi fierți în coajă. Și vreau un cabernet sauvignon dens, cu aromă bogată, ca să lunece toate astea frumos pe gât în jos, și nu suc de mere din conservă. Însă, mai mult decât orice, vreau porumb copt.
Bătrânețea e un tâlhar cumplit. Exact când începi să-ți dai și tu seama ce-i cu viața, îți șubrezește picioarele și-ți încovoaie spinarea. Te doare totul și ți se încețoșează mintea. Continue reading