Tag Archives: Ruiz

Vocea cunoașterii – Don Miguel Ruiz

Îmi plac mult cărțile care mi se împrumută. Au pe pagini amprente de ochi cunoscuți și praf subiectiv pe litere. Le deschid altfel, le citesc repede, dintr-o „datorie” de om mare, care nu se vrea întârziind, ci doar bucurându-se de momentul posibil, de drag.

Din nou Ruiz. Într-un stil deja cunoscut, al revelației „frumuseții” și „perfecțiunii” vieții, ne povestește despre cum, de fapt, fiecare își construiește povestea vieții personal, trasând obstacole sau depășindu-le, având încredere sau căzând, înmulțind din credință sau… renunțând. Cunoștințe de altfel clasice, dar desenate de Ruiz într-un mod personal și simplu, comod citirii aproape fără vârstă.

Și totuși, rândurile îmi sunt străine… Colorate în revelație și absolut – al vieții, al credinței, al iubirii, Ruiz vorbește aproape utopic, poate încercând ca, prin extremă, să ne țintească visul un pic mai sus decât media resemnată. Da, iubirea e veșnică, totală, omniprezentă. Da, viața e un dar, unul neprețuit și absolut, pe care nu trebuie să-l risipim în banalitate. Da, credința adevărată mută munții, ai neîncrederii, ai obstacolelor, ai piedicilor, ai neputinței. Dar nu, nu putem filtra totul prin emoții, deși autentice, nu putem renunța la cunoștințe, la conștiință, la minte, la bagaj. Nu putem renunța la trecut, ci trebuie să învățăm din el. Nu putem trăi iubirea singuri, deși e pretutindeni.

Șirul întrebărilor mele continuă iar răspunsurile scad din generalitate. Pentru că drumul meu se vrea uman, personal, cu vis și întâmplare, niciodată egoist, niciodată singur.

Ruiz ne arată o cale. A lui:

  • Umanitatea nu reprezintă decât o singură ființă vie.
  • Dacă cineva ne spune o minciună și noi o acceptăm, aceasta se înrădăcinează în mintea noastră. Ea prinde puteri și începe să crească la fel ca un copac care se hrănește din sol.
  • Continue reading