Mă plângeam de ce nu am. Așa am învățat eu că se face când e sufletul sensibil. Să strâng mai mult noroi în minte, până se adună și mai multă gol, și mai multă umbră. Apoi am privit în jur. Azi, o familie bătrână s-a așezat lângă mine pe bancă, la biserică. Și el, și ea, purtau cel puțin 70 de ani în spate. Între ei, copilul lor, cu sindromul Down, își scutura cravata colorată și își agita piciorul pe marginea băncii, într-o joacă spasmatică, pe care nici el nu o înțelegea. În dreapta lui, mama îl privea cu duioșie și îi ștergea buzele niciodată uscate și nasul. În stanga lui, tatăl îl ținea de mână.

Le priveam pe furiș dragostea, Dumnezeul familiei lor. Câtă dăruire în lupta părinților care n-au copii sănătoși. Pentru familia aceasta, copilul lor, deși trecut de vârsta de 40 de ani, purta încă, în gesturi, copilăria naivă a unui suflet de 4-5 anișori, incapabil să pronunțe corect cuvinte, incapabil să-și stăpânească energia din picioare, incapabil să-și controleze strănutul zgomotos, uneori înfiorător în descărcare.

Vrei o lecție de iubire? Privește-l pe cel de lângă tine. Dacă simți că ești în stare să porți cu bucurie crucea sacrificiului pentru celălalt, dacă ai avea, și la 70 de ani, puterea să ștergi chipul înnoroiat de boală al jumătății alese, dacă ai zâmbi în fiecare zi sincer ochilor care te privesc dimineața, chiar dacă nu au puterea să privească la fel de limpede ca tine, atunci înseamnă că iubești. Să simți că nu există cer în afara mâinii pe care o întinzi celui pe care îl iubești, știind că nu ar putea să-ți răsplătească dăruirea în același fel.

Apoi, mi-am cântărit sufletul. Nu lipsești din el. Ești aici în frumusețea ochilor, a zâmbetului, a tot ceea ce Dumnezeu ți-a dăruit, fără a-ți cere la fel de mult în schimb. Ești cald și știi să spui cuvinte. Ești întreg. Și nu vei lipsi niciodată de aici, de unde chiar și umbrele în care o să cazi, le voi purta și eu cu tine-n spate. Numai de-ar fi atât de limpede-n privire că viața e un dar, însă care se consumă atât de repede, încât nu e timp de pierdut pe drumuri care nu cresc în iubire.

Iubirea e un zâmbet care se ciobește din când în când. În fiecare iubire mare, e și luptă mare. Pentru că nimic bun nu rezistă fără să-i consolidezi plinul prin rădăcini. Iar rădăcinile nu cresc atunci când plutești pe linia vieții. Ci atunci când sapi, te murdărești, te ridici, zidești. Iubirea e atunci când știi că vei șterge întotdeauna buzele celui de lângă tine, chiar și atunci când nu vor mai ști să sărute.

0

0