Tag Archives: scrisori

Viață în scrisoare

Am luat o gumă proastă și am încercat să șterg trecutul. Rămâneau urme inestetice, ca o murdărie cu miros de plastic pe care nu poți să o înlături cu mâneca de pe o foaie albă. Dar nu, nu poți anula așa de ușor trecutul, nu când îți construiește prezentul și îți sugerează viitorul!

Era pustiu, unul care se întindea în mine, deși pustiul pare de obicei o absență și nu o prezență, nu ceva din care poți să aduni, ci ceva din care poți să scazi… Dar le-am găsit: scrisorile mele dragi, culorile, cerneala de nuanțe diferite, rândurile, atât de vii, de coerente. Sunt amintiri care te ajută să trăiești în prezent! Cum de am uitat vreodată?…

Anuco, îți amintești? N-aveam voce într-o zi, urmare neputincioasă a prea mult cântat… Te-am chemat la o „felie” de pick-up și poveste. Stăteam întinse pe patul din camera impropriu numită „bibliotecă”, pentru că de mult timp nu mai era tapată cu volume, și râdeam pe înfundate, pentru că ți-era greu să-mi vorbești tare, știind că eu nu pot să-ți răspund:). În culori diferite, am început să scrijelim în tăcere o foaie, una pe care am găsit-o acum împăturită inestetic în patru. Am râs cu lacrimi când mi-ai dedicat: „Mi-e dor de vocea ta/ Ce-a fost atât de rea/ Și m-a făcut să cred/ Că mă iubeeeeeești”.

Ancu, mai știi? Îmi trimiteai scrisori cu vederi, unele vechi, găsite prin casă și nefolosite de nimeni. Aveai câte zece de-un fel, pe puțin… Cât te mai lăudai cu Iașiul tău din Copou și Universitate!… N-o să uit niciodată răzbunarea mea pentru că nu mi-ai scris o săptămână jumate în care am așteptat cu sufletul la gură. Îți amintești? O scrisoare sau două în fiecare zi în căsuța ta poștală! Cât curaj ți-a trebuit să-mi mai scrii după… Continue reading

 

Lucruri pierdute

Eram mică, dar vă iubeam; profund, cu inima mare și spațioasă, îmbrățișându-vă inutilitatea de atâtea ori evidentă. Vă adunam și vă înmulțeam în gând, vă îmbogățeam cu un sens pe care de cele mai multe ori nu îl aveați, dar care vă stătea la fel de bine ca o haină croită perfect pe talie, de o culoare aderentă ochilor și nuanței tenului. Vă povesteam când nu aveam cui, toate gândurile mele, de obicei cu substrat de poveste. Voi, lucruri pierdute, mi-ați fost prieteni și prilej de bucurie copilărească, râset și plâns, podoabă de zi și de noapte.

Aveai gust ușor amar, metalizat, cană de tablă arsă pe margini, dar dădeai farmec laptelui cald și apei de fântână. Erai preferata mea, mai ales după ce mama mi-a certat în mod repetat elanul pueril de a bea apă direct de la robinet, pentru că…, Gabi, nu e frumos!…

Te-am moștenit de la sora mai mare, păpușă cu păr albastru. Aveai ochi de prințesă și grație de sirenă. Îți stăteau atât de bine hainele pe care ți le croaim zile întregi încât de multe ori puneam asta pe seama talentului meu de croitor nedescoperit mai mult decât pe cel al proporțiilor tale perfecte. Iar acum…, acum îmbătrânești undeva, într-un loc pe care nu l-am descoperit încă… Continue reading

 

Moș Nicolae

Atâtea motive să te bucuri: ghetuțele sunt în așteptare, proptite de peretele murdar. Moș Nicolae e pe drum, în traistuțele celor care țin la tine și ascund ursuleți și dulciuri în locuri adânc înghesuite în dulap.

Poveștile frumoase nu mor, devin ocazii de prietenie, de iubire, de sens.

Copiii scriu scrisori, nevinovat, cu greșeli, cu purceluși, zgâriind foaia de emoție, cu suflet. Încă mai cred în minuni și în bunăvoința Moșului de a aduce după merit. Se poartă exemplar și le strălucesc ochii la ideea mașinuții cu motor sau a păpușii cu părul până în pământ. Continue reading