Tag Archives: sincer

Cel mai sincer an

2020 a fost un an al învățării pentru mine, un an în care am trăit mult, am dormit puțin și am simțit enorm. De la Paler m-am molipsit de obiceiul de a cântări câștiguri și de a sublinia firescuri. Așa că:
Am învățat că a avea nu înseamnă a aduna, ci a cântări plinul inimii; cu cât mai multă inimă, cu atât mai puțină nevoie.

Am învățat că timpul trece mereu la fel, dar felul în care îl simțim ne schimbă percepția în fiecare moment. Am prețuit nopțile albe cu surâs de rai și gângurit de soare și am șters din suflet momentele în care mi-aș fi dorit să fiu mai prezentă într-o lume în care, deodată, refuză prezența, de prea multă teamă să nu se oprească timpul. De tot.

Am învățat că minunile nu sunt rare, deși poartă în definiție o aură de nefiresc, de neatins. Am cântărit neputințele, greutățile, schimbarea și am ieșit din ecuație cu un plus de suflet neașteptat de mare. Fiecare zi are în ea o minune pe care am început să o învăț ca firesc: încă un moment în care trăiesc, încă un râset de copil, încă o îmbrățișare, încă atâta bunătate în lume, încă…

Am învățat că schimbarea nu este decât un pas, și niciodată un munte prea înalt. Am schimbat o țară, o casă, un vis. Am născut o minune într-o zi de vară și am învățat că n-am trăit niciodată mai mult sentimentul că Dumnezeu e bun și se revarsă des în priviri de copil îndrăgostiți de îmbrățișarea mamei și a tatălui.

Am învățat că atunci când nu mai putem, mai putem un pic. Am plâns, am obosit, am pierdut zâmbete și am câștigat altele, am scăzut și am crescut la loc în aceeași zi. Am învățat că puterea se învață și ca există suflete pentru care ți-ai dărui viața într-o secundă fără urmă de regret. Pentru că viața nu se trăiește fără a fi dăruită. Altfel, se pierde.

Am învățat că boala e infinit mai mare atunci când te temi, că investim, fără să vrem, într-o lume care nu mai știe cum să îmbrățișeze fără jenă; că virusul omoară întâi suflete, și apoi trupuri; că ne obișnuim să ne închidem ușa cu lacăt dublu de teamă să nu ne surprindă orice fel de apropiere.

Am învățat din nou că și oamenii tineri mor. Mi-am surprins sufletul cu atâția oameni care au trecut prin boală o dată sau chiar de două ori, încât m-am obișnuit cu sentimentul de a mă ruga pentru vindecare, mi-am imunizat nevoia de a întreba daca, nu cumva, virusul nu va trece niciodată, ci va fi parte din noi, ca orice rău bine-meritat dar ignorat de neputință.

Am învățat să-mi cântăresc bucuriile și să le așez pe goluri de suflet. Unde doare ceva, aplic bucuria și mă vindec. Din toate bucuriile, plusul cel mai mare este micul suflet mare pe care ni l-am însușit fără merit și care ne trăiește fiecare zi cu mai multă minune.

Am învățat să prețuiesc: clipe, zile, firescuri, oameni, iubiri și minuni. Un an grăbit, bolnav și sincer se sfârșește încet și lasă loc de mai bine, de mai mult Dumnezeu, de mai multă lumină.

Să învățăm să trăim frumos în noul an. La cât mai multă iubire, la cât mai mult Dumnezeu, la cât mai mult sens. La mulți ani mai buni!

 

Dualitate

Poate ştii şi tu momentele alea în care te simţi bine şi prost în acelaşi timp, când motivele se îndeasă şi se înghesuie din ambele părţi, luptându-se şi contând inegal şi egal, mult… Unul roade pe dinăuntru, remediabil dar neputincios pentru clipă, altul minunează prin prezenţă şi joc, unul adorabil, cu oameni frumoşi şi veseli în jur.

Orele trec. Ceaiul încântă. Cremă de căpşuni, prăjitură cu multă ciocolată pentru atmosferă şi un joc, unul nou şi captivant (“Activity” pentru cunoscători:D). Schizofrenic, motivul apare iar, umbrind frumuseţea momentului cu vina unei măşti ieftine, dar care mi se potriveşte azi. Pentru că uneori scuzele nu înlocuiesc o promisiune încălcată, indiferent de cauză.

Şi râdem. Ceaiul curge cald în căniţe colorate, veselia se lasă trăită zgomotos, în desene, mimă şi vorbe, trei contexte la care ne adaptăm ireproşabil contra-timp, unul frumos resimţit de o clepsidră minusculă, care intensifică fiecare reacţie, o restrânge, o amplifică în stres de minut. Şi soarta echipelor stă în imaginaţie şi rapiditate în reacţie. Iar noi, comunicatori şi PR-işti veritabili, le avem din plin,… fără modestie… Continue reading

 

Momente

Îți doreai să-i spui… Poate nu să-i spui cât să transmiți. Sincer, natural, cu mâna pe braț în semn de căldură, cu îmbrățișare de revedere sau de plecare, cu ceva care să iasă în evidență prin diferență, prin tine cum nu erai și ai început să fii sau cum voiai să fii de atâta timp.

Stânjenitor: salutul e jenat, evitare de priviri și indiferență neplanificată dar menținută ca scut, ca teamă de ceva ce poate fi mai mult. Cuvintele nu curg, se încurcă, se limitează unul pe celălalt până la tăcere, una care vorbește despre ceva ce nu poate fi spus dar se simte. Continue reading