Tag Archives: speranta

Romantism rătăcit

Îmi curge prin vene un fior romantic dulceag, cu o ușoară nuanță de cireașă amară, cu urme subtile în papilele gustative pe termen lung. Nu știu să-l justific, nici să-l descriu. E acolo, poate aprins de ideea de vineri, zi de weekend, în care grijile materiale își retrag încet tentaculele până acum strânse și îmi dau voie să respir altfel, întreg, cu geamul deschis și adierea de primăvară în camera albastră…

Mă las purtată de melodii scăldate în sirop, fără a fi siropoase… Muzică dulce, voce subțire și caldă, fără inflexiuni curajoase, fără profunzime în gravitatea chitării electrice. Și îmi place, pentru că nu mă recunosc în teoria de vineri seara, asta cu romantism în umbra imperfectă desenată de becul slab pe mocheta veche. E o stare pe care nu mi-o asum, dar o las să se întindă în mine, să se încălzească în celulele reci de absență a așteptării fără rezultat. Continue reading

 

Dialog cu tristeţea

– Bună… Ne vedem din nou, deşi nu te aşteptam…

– Nu îmi place când mă saluţi. Salutul poartă în sine aluzia optimismului…

– Cum vrei să încep o conversaţie cu tine altfel decât salutându-te, după atâta vreme în care ne simţeam aproape, dar nu ne vorbeam?

– Tu nu m-ai vrut niciodată de fapt… M-ai exilat clişeic, m-ai convins că nu am loc în tine, în sinele tău în care bucuria şi-a făcut loc neinvitată, musafir nepoliticos şi sufocant, exploziv şi atât de comun, de suprafaţă.

– Întotdeauna mi-ai săpat bucuria! Nu ţi-ai dorit niciodată argumentele ei, vioiciunea puerilă şi frumuseţea zâmbetului. Darul tău a fost pentru mine întotdeauna o lacrimă, iar pentru bucuria mea, de altfel parte din mine, un motiv, o umbră, o pată.

– Cum poţi să fii atât de ignorantă? Ţi-a intrat bucuria prin ochi în suflet, te-a agăţat atât de uşor încât m-am simţit nevoită să te salvez de la o viaţă de ignoranţă. Tu trebuie să cauţi şi să vezi în jur realitatea. Unde vezi tu motiv de bucurie?

– Unde?… Tu chiar nu simţi? Cum să nu te bucuri de frumuseţe, de oameni, de idei, de noutate, de cărţi şi zâmbete, de răsărit, de culori, de suflete, de copilărie? Cum poţi să vezi numai prin tine, atât de limitat, de izolat, de… umbră? Continue reading

 

Vrem

Vrem. Ne învârtim în jurul dorinţei subtil sau vizibil, cu capul odihnindu-se silenţios pe birou, în siguranţa propriului mister, pentru un “vreau” neştiut de nimeni, sau cu pumnul izbit de perete, în disperarea neputinţei de a avea ceva acum, pentru că răbdarea şi-a cunoscut limita deodată şi nu poate aştepta mai mult.

Vrem să fim mai frumoşi, clişeic, cu ochii blocaţi în pagina unei reviste de prost gust în care valoarea se pierde în spatele unui chip, unul care trebuie apreciat pentru ce este dar niciodată exagerat în interpretarea aparenţei.

Ne dorim să fim mai înalţi sau mai scunzi, ca să putem cuprinde mai bine în căldura braţelor o persoană anume.

Ne dorim bani, pentru că ni s-a spus de atâtea ori că nu cumpără fericirea dar că o implică prin putere.

Ne dorim aparenţă şi valoare de moment, suprafaţă şi material… Şi uităm de ceea ce contează. Continue reading

 

Listă contra timpului

Dedică-te! Unei idei, unui om, unei dorințe, unui talent. Pentru că mai mult decât curiozitatea „distributivă”, mai mult decât „pseudoștiința” pe care o arăți în orice domeniu pentru că „se poartă”, ceea ce contează pentru tine și pentru ceilați e ceea ce faci tu cu pasiune, ceea ce îți place, ceea ce vrei cu adevărat.

Fii absurd în ceea ce crezi, absurd pentru ceilalți dacă sensul pentru tine există. Pentru că oamenii care au lăsat ceva în urmă nu erau cei acceptați și venerați, ci cei puțini, cei care au crezut până la capăt.

Ai încredere în tine, în talentul tău. Oricine are câte unul. Cântă, dansează, desenează, glumește, scrie, fii bun, iubește, împarte, dacă asta te face fericit. Excesul să-ți devină întrebare doar dacă prin ceea ce faci ai putea să umbrești fericirea celorlalți.

Nu renunța, nu la jumătatea drumului, nu la prima critică usturătoare, nu când știi că sufletul tău se poate mări cu fiecare obstacol, cu fiecare izbândă. Continue reading

 

The Shawshank Redemption

Speranța… Știm că ne hrănește de cele mai multe ori iluziile, că ne dă impulsuri spre mai mult, că ne mobilizează înspre ceva, că ne dă sens unui drum neînceput sau din ce în ce mai greu de parcurs. V-ați gândit vreodată de câte ori renunțăm la un vis la sfârșit de drum, când provocarea devine mai mare iar sufletul deodată neîncăpător pentru o nouă încercare, de câte ori cădem pentru că nu avem curaj pentru mai multul pe care oricum ni-l doream dintotdeauna? Deși sinonime prin ceea ce implică, umanitatea și speranța sunt de multe ori opuse prin acțiune; uman, ne dorim și sperăm mai mult dar umanitatea ne oprește din a face ceva în acest sens, pentru că, la fel de uman, renunțăm în fața provocării, din teamă, teamă de ceva ce poate va fi, poate nu va fi… Continue reading

 

Momente

Îți doreai să-i spui… Poate nu să-i spui cât să transmiți. Sincer, natural, cu mâna pe braț în semn de căldură, cu îmbrățișare de revedere sau de plecare, cu ceva care să iasă în evidență prin diferență, prin tine cum nu erai și ai început să fii sau cum voiai să fii de atâta timp.

Stânjenitor: salutul e jenat, evitare de priviri și indiferență neplanificată dar menținută ca scut, ca teamă de ceva ce poate fi mai mult. Cuvintele nu curg, se încurcă, se limitează unul pe celălalt până la tăcere, una care vorbește despre ceva ce nu poate fi spus dar se simte. Continue reading

 

Nu știu!

Mă retrag… În colțul meu încă mai sunt vise risipite și încrustate pe suprafața peretelui rece. Le-am lăsat acolo pentru atât de mult timp, încât au devenit una cu peretele, s-au molipsit de singurătate și de neputința aripilor.

Nu contează… Nimic mai mult decât conta vreodată. Mă proptesc singură în fața zidului așteptând să se topească ca o revelație, închizând și deschizând ochii după doar 2 secunde. Și asta nu se întâmplă…, nu când mi-am arhivat de multă vreme puterea de a lupta, de a zâmbi și de a folosi greșelile trecutului în uimirea prezentului. Continue reading

 

Cuvinte…

Complicat… Mai complicat decât o sută de gânduri la un loc, înghesuite, făcându-și drum spre propria ta atenție, spre „mai multul” pe care îl dorești dar pe care vrei să-l obții tăcând, fără efort și fără vorbe…

Cunoaștere… Cu cât vezi mai mult, simți nevoia să privești mai îndeaproape, să aduni idei, să le sedimentezi în părerea ta despre cineva, o părere din care negi voit toate umbrele, lăsând loc binelui și frumuseții.

Minciună… Te trezești orb selectiv: aduni culorile celorlalți în căutarea de sine dar le alegi pe cele preferate dintotdeauna, culorile de poveste cu final fericit, în care ceea ce trasezi sperând pe o foaie albă să se adeverească la primul pas. Continue reading

 

Să alegi?

De ce-ar fi greu? Sunt atâția oameni dintre care poți alege. Atât, dar atât de diferiți:

Unii te analizează în metrou, de jos în sus, cu accent pe accesoriile colorate și pe ochelari, pentru că au impresia că privirea ta nu poate trece de lentilele adormite de dimineață…

Unii te calcă pe pantof și nici măcar nu apucă să-și ceară scuze, sau măcar asta vrei să crezi când nu se întâmplă, pentru că încă ai încredere în bunul simț universal…

Unii îți zâmbesc în fiecare dimineață la prăjitura asortată cafelei cu lapte. Și cu ei te simți confortabil chiar și atunci când nu ai motiv, pentru că sunt mereu acolo. Da, de asta aveai nevoie. Continue reading

 

Un nimic

Un nimic cras, crescut din amintire și răgaz, din absență și speranță…
Un nimic prezent, care se extinde în mine câte puțin, prin ceea ce fac și știu că nu e bine, și prin ceea ce nu fac și știu că ar fi bine…

Un nimic câteodată subtil, care se arată ca tot, cameleonic furișat în colțuri de suflet…
Un nimic adânc, cufundat în urlet, dar fară luptă de scăpare…
Un nimic clar, cum e lumea când îți așezi din nou ochelarii pe nas…

Un nimic care îți arată că ceilalți sunt totul… dar niciodată cu tine.
Continue reading