Tag Archives: suflet

La mulți ani de suflet!

Leave a reply

E crunt cum trece timpul și cuvintele sunt din ce în ce mai greu de spus, deși emoțiile sunt aceleași. E ca și cum cerul se apropie din ce
în ce mai mult iar cuvintele nu mai știu să îl cuprindă, așa că se retrag timid, de teamă să nu fie suficiente. Așa simt acum și doare neputința asta de a-ți scrie așa cum merită sufletul tău bun.

Te-aș lua în brațe, cu setea anilor prea mulți care au trecut de când ți-am spus „La mulți ani” și ți-am urmărit zâmbetul ușor stânjenit, dar aprins de privirea verde – aceiași ochi calzi, plini de iubire pentru o lume întreagă. Dar nu cred că pentru tine mai are valoare timpul acum. Cum să măsori veșnicia în clipe, în dor, în iubire, când bucuria e continuă și fără umbră?

Ți-aș spune iar și iar că mi-e atât de dor încât doare, că mă bucur ca un copil de orice vis în care mă îmbrățișezi sau mă pupi pe ambii obraji, fără prea mult gest, dar sincer și plin. Ți-aș aminti să ne vedem în weekend (și știi că cea mai bună parte e vineri seara, când măsurăm timpul la un film pe care îl pregătești ore întregi, ca să fie perfect, deși oricum adorm după prima scenă). Aș mulțumi în gând pentru sufletele calde și luminoase pe care le-am simțit de fiecare dată acasă la tine, cu ochii mari și verzi și dragi și m-aș ruga să nu mai treacă timpul chiar așa de crunt…

Te-aș asculta cum citești, cam repede – ar spune tata – din Proloage, în timp ce îți dezamorțești genunchii și te sprijini de peretele verde din sufragerie – aceeași sufragerie cu miros de ceară aprinsă și tămâie. Ți-aș savura accentul savant, dar încă nuanțat bucovinean, și aș avea răbdare. N-aș mai fugi în drum după ultima mătanie.

Ți-aș aduce ardeii copți la etaj, fără să mă mai protestez bosumflat sub scară, și ți-aș spune că sunt mândră de tot: de nopțile în care ai muncit, ai citit, ai scris, ai recuperat un timp pe care nu-l știai pierdut încă; un timp pe care-l foloseai să lași în urmă cât mai mult din tine…

Mi-e dor mult. Dor care doare, dar și care speră. Dor cu zbor, dar și cu neputință. Dor cu rai sperat. Dor cu iubire fără sfârșit. La mulți ani în rai, așa veșnici și necuprinși, și plini, cum nu voi înțelege niciodată, dar cum voi aștepta să înțeleg la timp. Te iubesc!

Share
0
 

Carantină

Leave a reply


Adunăm
Timp
Pe croșet,
Pe cuvinte,
Pe note muzicale,
Pe acuarele
Colorate,
Pe îmbrățișări
Neprogramate
Cu oamenii care respiră
Același aer,
Pe fiecare secundă
Pe care o trăim
Descoperind
O viață crescută
Între patru pereți.

Descoperim
Timp
În fiecare
Moment
În care învățăm
Să nu ne regretăm
Parcursul:
Un zâmbet pe furiș
Peste pervaz,
O căpșună savurată
După mască,
O floare dăruită
Cu mănuși,
O cafea străpungând
Distanțe
De la etaj
La parter
În miros de dimineață amară
Cu zahăr,
Două mâini
Grăbite
Prin raioanele
Cu dulciuri,
Ca să nu mai întâlnească
Alte mâini
Și
Multă iubire,
Independentă
De timp,
De spațiu,
De carantină,
Adunând suflet
Cu suflet
La nesfârșit.

Și totuși,
Dacă ai ști
Că mâine
Ți-ar fi cea din urmă bătaie
De inimă,
Crezi
Că ți-ai trăi
Altfel
Ultima suflare
De viață?

Share
0
 

Să ne oprim

Leave a reply


Să ne oprim
Puțin
Din goană.
Și-așa ne dureau
Picioarele
De prea multă trudă.
Să inspirăm
Aer de primăvară
Caldă,
Pe fereastră,
Și miros
De magnolie înflorită.
Să ascultăm
Liniștea
Povestindu-ne
Despre cum
E mai mult loc
În lume.
Să admirăm
De departe
Străzile
Care încap,
În sfîrșit,
Toate ego-urile
Vieții.

Să ne oprim
Puțin
Din goană.
Să ne încărcăm
De rugăciunea
Planetei
Care învie
Sub ochii noștri
Saturați
De zgomot:
Încă o pasăre
Care cântă,
Încă un copac
Care respiră,
Încă un râu
Care limpezește,
Încă un suflet
Care îngenunchează,
Încă o inimă
Care își amintește
Ce e iubirea:
Un popas
Al ochilor
Care, în sfârșit,
Privesc,
Al buzelor,
Care, în sfârșit,
Vorbesc,
Al mâinilor,
Care, în sfârșit,
Îmbrățișează;
un Dumnzeu
Care învie
Din crucea
Pe care învățăm
S-o purtăm,
Împărțind-o.

Să ne oprim
Puțin
Din goană
Și să respirăm
Timpul,
Pentru prima dată:
Tic-tac!

Share
0
 

Dragă Moș Nicolae,

Leave a reply

Moșule, listele sunt lungi. În fiecare zi din an, se-adună, peste timp și riduri, din ce în ce mai multe dorințe, deși puterile ne scad.

Te-am tot rugat să ne dai bucurie și să ne-asculți ruga de copil încă necrescut în suflet, încă lustruind ghetuțele calde, cu gândul la inima plină care-și mijește ochii adormiți de dimineață, în așteptarea minunii cu miros de portocale. Te-am tot rugat să nu ne ștergi speranța că, în noi, încă mai e cer, încă mai e copilărie.

La fel îți scriu și azi, cu sufletul grăbit de a te recunoaște în cana de ceai, pe jumătate goală, și-n mirosul puternic de cremă de pantofi de la intrare, în ghete perfect lustruite, așteptând.

Omului meu drag, cu suflet de copil și ochi de cer, dă-i tot ce n-a avut de prea mult drum și luptă. Lipește-i sufletul de-al meu, pe veșnicie, și umple-i inima de bucurie. Dă-i curajul de a fi scut și amintește-i că, dincolo de ani și ziduri, îl așteaptă mereu familia, în îmbrățișare, în iubire. Iar, la sfărșit de zi, când oasele-obosesc, dă-i să câștige jocul, care-l ține lipit de copilărie, și să omoare monștrii ce-i cuceresc cetatea.

Ai grijă, Moșule, de genunchii tatălui, îndoiți în rugăciune, și ține-i spatele sănătos sub brâu. Ridică-i pleoapele, ușor căzute, să vadă frumuseșea iernii de afară. Vindecă-i ruga, mereu aprinsă și șterge din ea pământul, umplând-o de cer. Iar apoi, peste minunea dimineții, dă-i zâmbet de copil, bucuros că-s iar papuci de casă printre daruri.

Mamei dă-i lumina privirilor de vară, umbrite de atâta drum cărunt și suferință lungă. Dă-i vis în care cerul să-l trimită, cald, pe EL s-o ia în brațe și să-i spună că e încă bine-n lume. Dă-i forță-n mâini să-și poarte nepoțeii în joacă nesfârșită. Iar apoi, când obosește, lasă-i răgaz de o cafea cu Gabrelușa ei cea mică, întinsă pe colțarul tare din bucătărie. Să fie preț de amintire caldă, nesfârșită.

Sufletelor dragi, depănând vieți și cucerind lupte, dă-le putere multă, inimă întreagă și drum drept. Și nu uita să le dai somn, când vine seara, să-i pregătească iar pentru minunea fiecărei zi în care ne răsare soare plin să ne bucure inimi, de multe ori prea goale.

Moșule, tu știi să-mparți! Să nu uiți să îndeși o portocală și-n ghetele nelustruite încă. Să nu uiți să-ncălzești și inimi împietrite și, mai ales, să nu uiți tu acolo unde noi uităm să mai fim oameni. Presară tu din rai și deschide cer în fiecare suflet.

Să fie cald și să miroasă a portocală crudă iar de ziua ta!

Share
0
 

Orice suflet

Leave a reply


Orice femeie
E-un amalgam de lumină
Și de puțin întuneric.
Își numără minunile,
Cu accent pe pauze
Și goluri,
Într-un interogatoriu
Infinit
De suflet,
Gândind prea mult,
Simțind prea mult,
Trăind prea mult
Fiecare secundă
Pentru a se bucura
Complet.

Orice bărbat
E-un puzzle complet
De necunoscute
Pe care le numără,
Și le așează,
Logic,
Pe degete,
Până le epuizează;
Crește vulcanic,
Gândește mult
Și intens,
Simte în alb
Și negru,
Amestecând puțin
Câte puțin
Din viforul femeii.

Orice femeie
Învață să trăiască
Simțind:
Și rochia întinsă
Peste coapse,
Asortată cu buzele
Uscate,
Și emoția întâlnirii
Unui suflet aprins,
Și durerea amorțită
A neîmplinirii de inimi,
Și lacrima prelinsă
Pe obrajii șterși,
Și inima bătând
Niciodată
Doar pentru sine
Însăși,
Și iubind.

Orice bărbat
Învață să trăiască
Gândind:
La ziua de ieri
Și de mâine,
La casa din vis
Încă nezidită,
Împărțită egal
În camere pentru suflete,
La ea,
Cuprinzându-i din ce în ce mai mult
Din inimă,
La 1+1,
La drumuri drepte
Și multe,
La iubirea crescând
Peste minte.

Orice bărbat
Și orice femeie
Învață să trăiască
Gândindu-se
La ce au realizat
Și simțind
Ce n-au realizat
Încă.

Share
0
 

Fariseism

Leave a reply


Ne place să ne bucurăm
De ce avem:
„Ce bine că Dumnezeu
Ne-a iubit
Atât
Cât să ne nască
Întregi!
Ce bine
Că auzim,
Vedem
Și simțim
Cu fiecare por
Viața
Așa cum e ea!
Ce bine că ne-a păzit
Cerul
De boală!”

Ne ferim
Privirea
Când auzim
Scârțîit de
Cărucioare
Și ne ascundem
De mâinile care
Se întind,
De ochii
Care nu văd,
De buzele
Care nu vorbesc.
„Doar sunt ciudați
Oamenii aștia,
Care nu-s întregi…
De ce i-o fi pedepsind,
Oare,
Dumnezeu?”

Însă,
Degeaba ai ochi
Dacă nu privești
Spre ceilalți,
Degeaba ai mâini,
Dacă nu îmbrățișezi,
Degeaba ai urechi
Dacă nu asculți,
Degeaba ai buze
Dacă nu alini.

Și
Ce e bucuria
De a fi întreg
În trup,
Când e atâta suflet
Șchiop
În lume?

Hai să ne vedem
De lungul sufletului
Înainte să îmbătrânim
Și să pierdem,
Încet,
Și mâini,
Și picioare,
Și urechi,
Și voce.

Și om.

Share
0
 

36

Leave a reply

Te-aș ruga să te trezești azi să construim un cer. Nu știu dacă la voi, acolo, se deschid ochii dimineața cu fața spre soare. Sau dacă îi țineți mereu deschiși, surprinși de atâta frumusețe continuă, de atâta iubire, de atâta drag… Te-aș ruga să-i deschizi totuși. Mereu mi-au plăcut ochii tăi puternic verzi, zâmbind în rid mihocesc și timid.

Te-aș ruga să faci tu primul pas. Noi nu știm din ce subtanță magică e construit cerul de e atât de limpede și de încape atâta suflete dragi. Nu știm cum se așează suflet peste suflet până devine albastru și clar, până se consumă și iar se înalță din atâta iubire. Nu știm să fim, dincolo de dorul care macină.

Te-aș ruga să ne spui cum trece timpul la tine, cum se revarsă veșnicia iubirii în aripi și cum e să știi, în sfârșit, să zbori, să te înalți, la nesfârșit, spre El. Te-aș ruga să ne povestești tu cum se simte dorul în rai. La noi, se consumă, din ce în ce mai aprins, în buchete de flori și o bancă, în soare de iulie, de unde mama nu mai vrea să plece, de drag. E un sentiment de minune în aer, la umbra ta cu miros de crini.

Te-aș ruga să ne spui cum se iubește la voi. Cum se sărbătorește ziua în care te-ai născut din lumină să aduci bucurie. Cum se simt cei 36 de ani de frumusețe, de zbor și de atâta cer. Cum simți când ne e dor și ne apari in vis să ne mai îmbrățișezi o dată. Cum rămâi tu parte din noi din ce în ce mai dragă. Cum rămâi și tată, și fiu, și soț, și frate, și te simțim din ce în ce mai aproape.

La cât mai mult cer, suflet drag! Ne e foarte dor de tine!

Share
0
 

Copilandri

Leave a reply


O pâine caldă
Ruptă la colț,
Că e numai bun de ronțăit
Pe bicicletă,
În drum spre bunica,
O poală plină
Cu mere încă verzi,
Dar furate cu nerăbdare
De la vecinul
Care se preface
Că nu vede,
Un șotron strâmb
Desenat cu o bucată roasă
De calambur,
Picioare desculț
Săltând coarda
În drumul mare,
Cu pistrui de praf
Pe degete,
Un râset prelung
Hrănit la Popa Prostu’
Pe pătura roz,
În fața casei,
Cu pedepse crude
Și priviri pe furiș
La părul lui
Perfect desenat cu gel,
Și la ochii lui
Negri,
Un tricou portocaliu,
Murdar și vinovat
De cireșe,
Un hamac tolănit,
Între perii din livadă,
Albastru și
Chinuit
De prea mult avânt,
O foame cruntă
Hrănită cu orez cu lapte
Și cu multă vanilie,
În pauza de ascunsa,
O rugăciune sinceră
Cu genunchii plecați
Pe pernă
Și o cruce mare
Desenată perfect
Pe tot culcușul,
În frică de întuneric
Și demonii de sub pat,
O bolboroseală amuzată,
Dar melodică,
De melodii cu Britney,
Fără sens în engleză,
Pentru că oricum nu știi
Cuvintele,
O seară de groază
La povești
Pe întuneric
Și-un somn neînceput
Până dimineață,
De teamă
Că umbrele de la geam
Se vor apropia
Deodată,
O bătaie cu apă
Pe uliță,
Un zâmbet sincer,
O îmbrățișare caldă,
Un bronz aprins
Cu dungi de tricou,
De la atâta alergat,
În soare,
O iubire fără sfârșit,
Care povesteșe
Despre joacă,
Despre suflet,
Despre cer,
Despre nebunie
Sinceră,
Despre “tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Despre copilărie.

Share
-1
 

Lucruri și oameni

Leave a reply


Ne trezim dimineața,
Sufocați.
E prea cald
Sau prea frig
Sau plouă
Prea mult.
E prea multă lume
Necunoscută
De jur împrejurul
Sufletului nostru
Și nu e loc
De respirat
Viață.

Ne împiedicăm.
Doare căderea.
Ne acoperim
Vânătăile
Cu machiaj
Și zâmbete
Convenționale.
Așa am învățat
Că se rezolvă
Neputințele.

Ne re-cumpărăm
Fericirea
La magazinul de vizavi;
ne fură culorile
Din eșarfele etajate
Pefect
Pe manechine.

Trăim
Pentru lucruri
Și bucuria
Temporară
De a avea
Mai mult.

Alergăm
Spre birouri,
Spre magazine,
Spre săli,
Spre lucruri
Și,
Din ce în ce mai puțin
Spre oameni.

Poate
Dacă n-am avea
Atâtea lucruri,
Am ști
Să cerem,
Să apreciem,
Să împărțim,
Să fim
Și pentru ceilalți
Ce uităm,
Din ce în ce mai mult,
Să fim
Pentru noi înșine:

Mai întâi
Suflete.

Share
0
 

Port

Leave a reply


De când îți port
Inima
În ochi
Genele îmi sunt triste:
Se pleacă
Rece
Și plouă
Toată durerea
Pe care mi-ai strigat-o
Pentru că am plecat
Departe.

De când îți port
Inima
În mâini
Degetele îmi sunt slabe:
Îmbrățișează
Strâmt
Toata distanța
Pe care am crescut-o
Între noi
Pentru că am tăcut
Prea mult.

De când îți port
Inima
În suflet,
Visele dor
Toate cuvintele
Pe care nu le-am
Spus,
Toate mâinile
Pe care nu le-am
Întins,
Toți pașii
Pe care nu i-am
Făcut.

Prietenia este o emoție ușor influențabilă, sensibilă la frig și distanță.
Pentru o inimă sănătoasă, evitați consumul de vină și judecată.

Pentru că fiecare suflet poartă o luptă pe care nu o știe
Nimeni.

Share
0