Tag Archives: superblog

Rege la degetul mic

În muntele esențelor puternice, pe tronul cel mai râvnit al împărăției Coty, domnea o regină atotputernică, fără aseamăn în frumusețe. Ochii negri, pielea albă, părul stins în tăciune, mâinile ferme strângând sub inelul rangului însemnul puterii, rochia roșie, în ton cu buzele aprinse, picioarele prinse-n toc subțire, toate îi confereau o postură unică, de perfecțiune încă neimaginată, divagând din realități impersonale, insuficiente. Numele îi era predestinat, întrucât îi contura puterea și rangul în același timp, fără să-i anuleze din frumusețe: Killer Queen.

Unul dintre cele mai râvnite momente pe care și-l putea dori orice curtean sau om de rând al împărăției era să o vadă pe regină zâmbind. În lumina chipului ei se strângeau toate grijile lumii, topindu-se sub privirea adâncă și buzele îndoite, simulând perfecțiuni în fiecare surâs. La picioarele ei stăteau lumile și cerul, sufletele și gândurile, iar orice frumusețe a împărăției își lua seva din mâinile ei, gesticulând porunci în aer, cu grație în gest și-n privire.

Deși își contura chipul în oglindă în fiecare dimineață și-și admira frumusețea prin fiecare por, din șarmul ei părea să lipsească ingredientul final, aura de magie care să-i plece la picioare împărăția definitiv, esența eului, parfumul. Zi de zi primea la curte chimiști veniți din cele șapte rânduri ale lumii, talente definite sau încă nedescoperite, oameni care să-și pună sufletul pe tavă, în sticluțe mici, din care Killer Queen să-și aleagă magia pentru totdeauna. Din toate, însă, lipsea ingredientul ei, aroma care, în amestecul pulsului reginei, să pună sub tăcere o întreagă împărăție, o întreagă lume…
Continue reading

 

Farmecul primei impresii

Știi când lumina bate pe fereastră exact pe ochii tăi, deși în jur e întuneric, tulburându-ți somnul de dimineață? Când pe drum e o singură pietricică, înfiptă în ciment cu îndrăzneală puerilă, de care te împiedici iremediabil? Știi când îți iei inima-n dinți și-i dai o palmă nefericirii, s-o amețești în acțiune, iar nefericirea nu știe să-și întoarcă celălalt obraz și te lovește profund, cu forța furiei și a provocării de a fi îndrăznit? Sunt momente pe care nu știi să le explici, care se întâmplă, neglijând laitmotivul „după ploaie, soare” – „după râset, plânset”, care te construiesc iritabil sau puternic, ambițios sau delăsător, credul sau timid, OM.
farmec-gerovital
De cele mai multe ori, lucrurile astea mici, care provoacă sufletul să-și iasă din carapace și să lupte, sunt momente pe care le ratezi, cuvinte pe care le auzi, păreri împărțite, judecăți. Deși, aparent, suntem mici universuri închise, în care ricoșează gândurile celorlalți, în care trăim independent, într-o eră în care eul ia locul comuniunii, cuvintele se strâng în ceilalți cu ecou puternic, redundant. Judecățile încep, întotdeauna, cu suprafața. Până să se ajungă la conținut, primele treizeci de secunde pun etichete definitorii asupra fiecărei persoane.

Mă ridic din pat, cu picioare leneșe și obraji amorțiți de căldura pernei. Îmi împleticesc pașii, îmi strâng părul și-mi stâlcesc fața în oglindă. N-au dispărut! Îmi îngrop capul în palme, cu sentința privirilor din metrou acoperindu-mi trupul și subțiindu-mi sufletul de substanță.

Simțeam că liceul e un loc feeric, de împărțit prieteni și prime iubiri savuroase. Îmi subtilizam replici în minte, mă pregăteam intens pentru fiecare aproape dialog, aproape privire, aproape relație. Eram, însă, în simplitatea mea, un om comun. Fără extravaganțe, cu o sensibilitate câteodată enervantă, îmi seceram părerile în principii învățate, moștenite cu tot cu patos și credință. În plus de asta, nu mă ajutau deloc obrajii roșii, împregnați în boala adolescenței, crudă și fără leac.

Suprafețele mi-au fost, pentru mult timp, păreri de profunzime. Îmi calculam frumusețea în procente de ochi migdalați, ten frumos, buze roșii. Drumul meu era închegat în așteptare. Poate pentru că, de prea multe ori, mi-am refuzat plăcerea de a fi parte ale unor momente edificatoare, din cauza etichetei.t

Bal. Pe trepte flutură rochii de mătase și voal, în culori subtile sau aprinse. Își poartă oamenii cu eleganță și stil. Obrajii fini își alintă blushul în piele sănătoasă, tânără. De acasă, cu rochia îmbrăcată pe jumătate, îmi scutur privirea în oglindă. Pe frunte, broboane de neputință cresc inestetic, sub retușuri de pudră, inutilă. Nu merg.

Făt Frumos. Mă vede, la distanță, cum îmi clătesc privirea în imaginea lui încețoșată. Mă cheamă, din deget, să-mi adăp curiozitatea alintată. Un pas în față și mă întorc. Poate durea prima părere. Tenul meu e un dezastru de sebum și probleme înfloritoare. Evit frumusețea momentului, de teama unui „poate-moment”: a fi îndepărtată, din cauza unei suprafețe.

1.76. Înălțimea e încurajatoare. Top-modelul mă privește isteric, neînțelegându-mi întorsătura buzelor, neputința privirii. Din spatele dorinței de a fi „cândva… prințesă”, mă strânge realitatea de obraji. Roșii, cu pete inegale, strânse în acnee vulgară.

Fiecare moment al vieții mi-a fost întipărit de o etichetă. Peste bucuria de a fi suflet, de a avea un conținut constrâns de ambalaj, suprafața și-a cerut, infinit, dreptul de a modela păreri definitive.

Îmi privesc în oglindă, pentru ultima dată, cicatricile neputinței. Pe masă stă așezat, la loc de cinste, pachetul magic de bună dispoziție: un gel spumant antimicrobian, o cremă sebo-reglatoare purificatoare și un baton corector pentru impurități. Le desfac și le așez pe pielea avidă de cunoaștere, de schimbare. Porii mi se deschid, se curăță, sub puterea plantelor și a agenților activi, tenul intinerește. După doar câteva săptămâni, prima impresie îmi surâde, eticheta se desprinde, bucuria suprafeței își caută victimele în evenimente la care nu mai lipsesc, pentru simplu motiv că nu mai există constrângere, cauză, efect spinos.

Gerovital Plant Stop Acnee își împlinește rolul și vindecă tenul cu probleme. Mi-o amintesc și eu azi, admirându-mi obrajii în oglindă, cu gândul la întâlnirea de la ora șase. Între timp, am fost învățată o lecție care să-mi desprindă gustul de etichetă, în favoarea omului: „You don’t have a soul. You are a soul. You have a body” (C.S.Lewis). Pentru că ceea ce am devine ceea ce sunt doar atunci când face sufletul să crească…

Gerovital. Farmecul primei impresii.

Acest articol participă la Superblog 2013.

 

În „ograda” vecinului

Căldură. Pe pielea aprinsă-n sintetic se scutură soarele-n urme de vară. Cu pletele-n vânt și pașii strivind șlapi de plastic în numere mici, școliții din Sfântu Ilie își trăiesc viața cu patos, în episoade neînțelese de curaj pueril.

Baza e pregătită. Cu scutul în față și mâinile încă tremurânde, doi viteji se pregătesc de asalt. În spate, trei timide își plimbă privirea peste grădină:„Liber!”. Pe o potecă lăturalnică, strategii își pregătesc discursul motivațional: „Batem la ușă sau strigăm?”
images
– Nenea Damiaaaaaaan! Nenea Damiaaaaaaan! Continue reading

 

Toyota Auris. Dependența de viață

– Ține-ți mâinile pe volan când conduci, dragule!
– Bine, iubito! Am înțeles! Nu vrei să mă săruți!…Brand signature PMS

Sub râsetele surde, lumea își întoarce iremediabil sensul în gropița ei din obrazul stâng. Privirea se oprește, magnetizant, pe colțurile buzelor aprinse, îndoite în bucurie simplă, copilărească.

– Uită-te la drum, nărodule! mă alintă ironic, și-și închide genele încovoiate repetat, în mișcări amuzate, dar absolut seducătoare.

Întind mâna dreaptă spre părul ei, răsfirat în ochi și-n buze, în haos teatral. Mă prefac erou și-i mișc bucla răsfrântă pe obraz după ureche. Îmi zâmbește angelic și copiază o postură hollywoodiană, în râset alb, cu gesturi aferente de peisaj. Îi dau un ghiont și clipa se oprește sub impact.

Mâinile îmi aleargă haotic pe volan, gândul nu mă mai ascultă. Sub frâna ascuțită, pământul pare să fugă de sub roțile elegante, învins. Centura își strânge victimele, protector, într-o îmbrățișare din ce în ce mai strânsă. Un țipăt de rezervă își aleargă neuronii în puls zvâcnit și în vină explozivă. Suntem vii!

Afară, fixând linia fină a Toyotei Auris, doi centimetri despart șoseaua de prăpastie, viața de moarte. Miroase a aer de munte și a liniște stătută. Din brațele mașinii, două mâini se ridică încrezător, în siguranță, mulțumind pentru șansă. Irina îi zâmbește eroului, cu sufletul mic, înlemnit de întâmplare:
toyota-yaris-hybrid-2012-exterior-tme-001-prev_tcm420-1128303
– Sunt bine! Ia-mă-n brațe!

Cu trupurile mici, sprijinite de capotă, cei doi își contemplă, pentru prima dată cu ochii strălucind, viața rămasă. Își înghesuie mâinile una în cealaltă, cu dor prevăzut, și-și lasă gândurile să se odihnească în aerul tăios al munților. Din spate, Toyota le zâmbește hibrid, a plânset, scurs din durerea aproape-întâmplării, și a zâmbet, al șansei la viață. E îmbrăcată-n luptă și-n personalitate iar strânsoarea corpului metalic încântă în simplitate puternică, încrezută.
Continue reading

 

Hai acasă!

Mă trezeam în fiecare dimineață într-o zarvă de nedescris. Aveam șase ani, vârsta la care bucuria de a avea lumina aprinsă pe hol când dormi, ca să se răsfrângă pe pernă, și nevoia de a simți un suflet lângă tine, care să-ți salveze imaginea bolnăvicioasă în monștri și umbre, erau esențiale. Dormeam câte șapte în cameră, în paturi etajate. Seara, după ce ne făceam lecțiile, aveam voie să ne jucăm o oră, înainte de somn. Mama Maria ne spunea că suntem cuminți. În schimb, mama Anelia ne certa și ne repeta că suntem răi, pentru că nu făceam liniște la amiază, când își întindea oasele pe canapeaua din hol, să doarmă după prânz. Avea oricum o față colțurasă și ochii haini. Mi-o imaginam mereu pe coperta poveștii mele preferate, în chip de vrăjitoare. I-ar fi stat bine cu păru-n coiful alungit și cu vârf demonic și negru.

Îmi intrase în reflex cuvântul „mamă”. Nu știam să-l justific. Îl foloseam nelimitat, în fața fiecărei angajate de la cămin, ca o formulă de respect pretențios, în semn de rverență. Îmi era, pe atunci, străi sensul suav al bucuriei de a pronunța niște litere care să-nglobeze o lume, ideea de iubire necondiționată, care să lege suflete firesc, familiar, ideea de „mamă” ca sânge, ca familie, ca frumos.

De trei ani încoace, însă, o femeie înaltă, cu ambii obraji scobiți în gropițe și zâmbetul cald, ne vizita aproape în fiecare weekend. Ne aducea cornuri cu ciocolată și sărățele și ne spunea povești, când îi stăteam în brațe. I-am spus și ei „mamă”, neștiind că pentru cei de afară cuvântul însemna infinit mai mult, o emoție atingând culmi, o responzabilizare crescândă, un plus. Nu știam să spun „dumneavoastră”, așa că, de fiecare dată când o întâmpinam, îi luam mâinile și mă adresam firesc: „Bună ziua, mamă!” N-a lipsit de atunci, niciodată. Îmi mângâia părul de pe frunte și mă învârtea prin cameră, ca să râd. Continue reading

 

Schimb pe inimă roșie

Ceață. În fața casei, pe marginea treptelor de piatră cărămizie, un copil își numără satisfăcut bureții de rouă, strânși la prima oră în punga portocalie. Îi plac fierți în smântână și colorați cu mărar proaspăt.

Frig. În fața blocului, pe marginea băncii de lemn, scobită la mijloc, o fată cu pleoapele adâncite își numără banii strânși de la bancomatul din stânga. Sunt toți.

Bucurie. Pe drumul prăfuit dinspre dudul bunicilor, un suflet își râde norocul, sărind într-un picior. În spatele lui, alte cinci suflete îl imită. Mulțumirea lucrurilor simple explodează în obraji și în buze. Nu mai există griji, nici reguli, în afara copilăriei.

Zâmbet. Pe Calea Victoriei, lângă florărie, o palidă cu buze supte și genele lungi își întâmpină iubitul cu o întindere de mână. Bucuria se întregește fin, într-o unduire subtilă a buzelor în tremur. Nu mai există trecut, nici viitor. Sufletele bat în puls sincronizat, sângele se-aprinde. Continue reading

 

“Viața ca joc”

Sincer, realitatea e supraestimată. Pe fiecare colț de conversație, câte un realist convins își suflecă mânecile și își exerseasă ochii-n mască obiectivă, despre tot ce se întâmplă-n lume; o poliloghie excesivă despre obiectivitate ridicată la nivel de trai, fără sânge de pulsat în vene pe fiecare frază, fără expresie – simplu, brut, anulând adevărul personal, sentimentul, imaginația. Însă, realitatea nu există în afara noastră. Se prelungește confuz pe o regulă evolutivă universal, pe o moștenire divină calculată în bucăți răspândite pe fiecare bucată de lume, pe fiecare bucată de om.
logo_mediadot_patrat2
Unii știu, însă, că realitatea nu există singular. Cu ochii debordând de imaginație și energie, își construiesc propria realitate în poveste. De ce n-ar fi existența un joc de copil, în care să-ți porți sufletul avid de provocare printre obstacole, până la prințesa din turn? Nu-mi spune că n-ai visat, cu ochii deschiși, împregnați în pixeli colorați, mișcând inima din loc pe fiecare pas, la ciupercuța lui Mario, care-ți crește stima cu fiecare cot adăugat la statură… Un ghiont de placă ATI ar fi făcut minuni imaginii micuțului salvator și i-ar fi dat drumului împregnat de monștri infideli o aură de prospețime clară, de oglindă. Și ce final revelator în minunăție de culoare și umbră ar fi avut îmbrățișarea muzei cu păr de poveste… Continue reading

 

Dependențe matinale

Deschid ușa, cu o mână încleștată pe clanță și cealaltă lipită de badge, în mecanism comod de „bună dimineață”. În urmă, un scârțâit greoi de Ivan Turbincă tulburând un cufăr vechi de poveste îmi râcâie urechile-n zgomot redundant. Pașii se leagănă dependent, unul în celălalt, pe mochetă, până la scaunul rotund, agățat albastru de birou. Mă-ntâmpină un „We made it! It’s Friday”, cuprinzându-mi ochii în imagine pixelată de Duffy Duck izbânditor. E abia luni.

În aer plutește aromă de somn amețit și ceai. Mă așez și-mi aștern dependențele pe masă, în ordine practică. E deja un tic asumat: o dezordine artistic împărțită pe grade de seriozitate. Dintre foi, stilizând facturi și semnături echivoce, se scutură miros de cafea proaspătă, îndulcită cu zahăr brun și lapte subțire. Mâinile mi se încălzesc pe plasticul dilatat și-un chef pur de ducă mă strânge de pleoape, până se deschid, mari, sub incidența boabelor cu priză la viață.
Logo-vectorial-stampile-online (1)
Doi, trei și: dependențele se aliniază practic, pe șina secundelor. Semnătură, ștampilă, scanner, semnătură, ștampilă, scanner, la nesfârșit, într-o cadență interpretată muzical, pe rând de birouri albastre. Din când în când, câte un post-it roz își sinucide scopul muncitoresc și se lasă zdrobit în palme, în joacă de suflet; cu o țintă îndelung exersată, aterizează, mândru, în părul cârlionțat de vizavi. Privirea se întoarce, răzbunător, peste birouri iar buzele își stăpânesc râsul cu ochii-n ecran și gândul aiurea.

Din amalgamul de foi croite-n rânduri „valoros” îmbrăcate în facturi, un capsator verde, cu faimă pe etaj, își întinde colții spre fiecare escapadă a hârtiilor peste mâini, peste tastatură, peste minte. Are capse subțiri și ascuțite, numai bune de închis gura foilor pe veșnicie. Mă amuză zgomotul capselor mușcând din foaie. Îl repet acid, cu satisfacția muncii bine făcute, înmulțind un talent muzical pe fiecare bătaie.
capsator nr 10 240
Din spate, un post-it galben îmi amintește, cu ținta-n umărul drept, că e oră de prânz. Îmi aliniez dependențele, cu grijă: capsator, ștampila cu siglă albastră și post-iturile aprinse, din care scot o rezervă absolut răzbunătoare: hârtie ghem, răspunzând întrebării cu o lovitură-n barbă. „Ha! Ți-am făcut-o!”

După masă, asortată fidel cafelei cu lapte, mă-ntorc pe baricade, scuturându-mi dependența-n tic de productivitate: taste apăsate nevăzut, cu ochii-n ecran, clipiri regulate, priviri aruncate-n stânga, cu post-itul scufundat în palmă, pregătit de luptă, capsatorul verde enervând o foaie acidă și… ștampila albastră imprimând forțat pe mâna colegei sigla corporației, cu tuș semi-permanent…

http://www.youtube.com/watch?v=p_2pIB9QDHY

Acest articol participă la Superblog 2013. Oficial și cu ștampilă!:)

 

Locul sfințește omul

Când nu știu să reacționeze, oamenii pleacă. Uneori, se întorc în trecut, încercând să anuleze prezentul deloc promițător în ipoteze. Alteori, ard etape, sărind peste drumuri, peste sentimente, peste oameni, încercând să prindă din urmă un ideal grăbit, care-și conduce plinul peste viteza regulamentară.

Eu, când nu știu să mai fiu în pielea prezentului, mă deconectez. Îmi scot firele din priza comună, îmi întorc ochii din ecrane, îmi înghesui ultimele puteri în geamantanul albastru și îmi aleg un loc în care să am timp să fiu eu, fără rezerve de timp și context, fără presiuni contextuale.

Așa ajung, sâmbătă dimineață, la Straja. Un weekend neplanificat îmi promite o porție de conținut pur, fără așteptări nejustificate. Sufletul e mic, dar avid de totalizare. De jos, de unde începutul se calculează în urcușuri lente, fără a strivi emoțiile în limite de piatră și aer stins, până sus, spre creasta munților, străjuiește o emoție acerbă de conexiune, de prezență. 1868 de metri de energie deconectantă, de respiro.
varf Continue reading

 

Gențile anti-atac

Deși nu-i surâde întunericul, Irina se întoarce mereu pe același drum de la birou, strivind cu tocurile cui trotuarele mirosind a toamnă coaptă și a frig. E ciudat cum, după o zi prelungită-n stres și așteptare, serile se comprimă în minute și se pierd, ca un semnal redundant de perisabil și neputință.

Calcă încet, cu gustul amenințării în papile, pe fiecare stradă lăturalnică, încercând să-și păcălească imaginația înfloritor concentrată-n negativisme moștenite cu gândul că, acasă, sigur o așteaptă-n ușă Kara, tremurând de revedere și de dragul mâinilor ei mângâindu-i blănița de pe creștet.

E frig. Cămașa îndoită cu bluzița albastră nu-i ajung. Tocurile urlă pe trotuar, denivelându-i curbura spatelui cu fiecare surpriză deloc netedă din cimenturi. Iar strada neagră pare să nu se mai termine sub pașii mici, extenuați de așteptare.ines-geanta-office-piele-naturala-reeija-roz-negru-bej-cognac-reducere-30
Continue reading