Tag Archives: tristete

Jurnalul unei fete greu de mulțumit – 1932-1947 (Jeni Acterian)

Există cărți pe care le citești dar în care ți-e greu să te regăsești. Le privești absent, pagină cu pagină, și nu înțelegi frământarea, inutilitatea tristeții, descurajarea gândurilor, tulburarea echivocă.

Cu sau fără motiv, Jeni își transformă viața în analiză, o extinde în comparație, fără a ieși din propria dramă, și găsește în orice moment al vieții motiv de tristețe. Pentru că oamenii sunt mediocri, zilele prea scurte, cărțile dezamăgesc în marea lor majoritate prin stil, iubirile mor sau tulbură axa vieții iremediabil, fără putere de recompunere, de echilibru, pentru că orice are în sine ipoteza eșecului. Așa trăiește Jeni… Își construiește viața din cărți și uită să trăiască, își dă seama că simplitatea, în definitiv, este cea care aduce mulțumire sufletească (gesturile calde, naturale, prieteniile, oamenii de la care poți învăța infinit, indiferent de originea lor sau nivelul de gândire, iubirea) dar nu reușește să învingă în lupta cu propria ființă, aproape iremediabil setată pe absolutul cunoașterii, spre care aspiră, și pe analiza excesivă a vieții în care trăiește.

Din paginile ei de jurnal, pe care și le destinează sieși, fără intenții de publicare, se desprind maxime. Cuvintele ei compun învățăminte fără țintă, analize cu iz de concluzii. Jeni își descrie viața fără să-și găsească un punct de echilibru, concluzionează, dar nu dă soluții clare. Pentru că nu știe să privească în afara propriei vieți, știe doar să trăiască… o dramă:
Fragmente:

  • Dostoievski are geniul de a te face să crezi că ideile pe care le împroașcă scrisul său țâșnesc din tine.
  • Mă-ntrebi: de unde vine timiditatea? –O! S-ar putea răspunde: dintr-un exces de gândire.
  • E o ciudată fericire în asta. Să ai un colț de sine inaccesibil. Un colț pe care nimeni nu-l cunoaște. Un colț în care ideile sunt limpezi. Un colț în care gândirea mea dănțuie extravagantă și fantastică. Un colț în care uneori poți plânge singură atunci când toată lumea o vede pe Jenny râzând.
  • Fac filozofie stupidă, de altfel ca orice filozofie. Nu. Nu există decât un lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Și pe Dumnezeu nu-l cunoaștem. Iată ironia soartei.
  • Și în timpul acesta nu mă gândesc la nimic, la nimic în timp continuu.
  • Există în această întreagă lume doi ochi negri, profunzi și oblici. Nu sunt decât doi. Ce ciudat! Sunt alți ochi mai frumoși, mai negri, mai profunzi. Dar toți aceștia nu mă privesc. Eu vreau să-mi scufund ochii în singurii ochi negri pe care-i iubesc. Și ochii aceștia nu sunt la capătul lumii. Ei sunt în același oraș în care mă aflu și eu. Nimic nu ne separă. Nimic și totul.

Continue reading

 

Dualitate

Poate ştii şi tu momentele alea în care te simţi bine şi prost în acelaşi timp, când motivele se îndeasă şi se înghesuie din ambele părţi, luptându-se şi contând inegal şi egal, mult… Unul roade pe dinăuntru, remediabil dar neputincios pentru clipă, altul minunează prin prezenţă şi joc, unul adorabil, cu oameni frumoşi şi veseli în jur.

Orele trec. Ceaiul încântă. Cremă de căpşuni, prăjitură cu multă ciocolată pentru atmosferă şi un joc, unul nou şi captivant (“Activity” pentru cunoscători:D). Schizofrenic, motivul apare iar, umbrind frumuseţea momentului cu vina unei măşti ieftine, dar care mi se potriveşte azi. Pentru că uneori scuzele nu înlocuiesc o promisiune încălcată, indiferent de cauză.

Şi râdem. Ceaiul curge cald în căniţe colorate, veselia se lasă trăită zgomotos, în desene, mimă şi vorbe, trei contexte la care ne adaptăm ireproşabil contra-timp, unul frumos resimţit de o clepsidră minusculă, care intensifică fiecare reacţie, o restrânge, o amplifică în stres de minut. Şi soarta echipelor stă în imaginaţie şi rapiditate în reacţie. Iar noi, comunicatori şi PR-işti veritabili, le avem din plin,… fără modestie… Continue reading

 

Dialog cu tristeţea

– Bună… Ne vedem din nou, deşi nu te aşteptam…

– Nu îmi place când mă saluţi. Salutul poartă în sine aluzia optimismului…

– Cum vrei să încep o conversaţie cu tine altfel decât salutându-te, după atâta vreme în care ne simţeam aproape, dar nu ne vorbeam?

– Tu nu m-ai vrut niciodată de fapt… M-ai exilat clişeic, m-ai convins că nu am loc în tine, în sinele tău în care bucuria şi-a făcut loc neinvitată, musafir nepoliticos şi sufocant, exploziv şi atât de comun, de suprafaţă.

– Întotdeauna mi-ai săpat bucuria! Nu ţi-ai dorit niciodată argumentele ei, vioiciunea puerilă şi frumuseţea zâmbetului. Darul tău a fost pentru mine întotdeauna o lacrimă, iar pentru bucuria mea, de altfel parte din mine, un motiv, o umbră, o pată.

– Cum poţi să fii atât de ignorantă? Ţi-a intrat bucuria prin ochi în suflet, te-a agăţat atât de uşor încât m-am simţit nevoită să te salvez de la o viaţă de ignoranţă. Tu trebuie să cauţi şi să vezi în jur realitatea. Unde vezi tu motiv de bucurie?

– Unde?… Tu chiar nu simţi? Cum să nu te bucuri de frumuseţe, de oameni, de idei, de noutate, de cărţi şi zâmbete, de răsărit, de culori, de suflete, de copilărie? Cum poţi să vezi numai prin tine, atât de limitat, de izolat, de… umbră? Continue reading

 

Ploaia și Birdy

Plouă iar… „People help the people” e pe repeat pentru că sună grozav în sunet de picuri crud desființați de propriul lor întreg în contact cu umbrelele, cu oamenii, cu aleea din spatele blocului. Plouă încet, deloc deranjant, muzical… Iar cuvintele ce păreau moarte acum 15 minute au reînviat după numai 4 pagini din redescoperita „Ușa interzisă” a lui Liiceanu. Continue reading

 

Un nimic

Un nimic cras, crescut din amintire și răgaz, din absență și speranță…
Un nimic prezent, care se extinde în mine câte puțin, prin ceea ce fac și știu că nu e bine, și prin ceea ce nu fac și știu că ar fi bine…

Un nimic câteodată subtil, care se arată ca tot, cameleonic furișat în colțuri de suflet…
Un nimic adânc, cufundat în urlet, dar fară luptă de scăpare…
Un nimic clar, cum e lumea când îți așezi din nou ochelarii pe nas…

Un nimic care îți arată că ceilalți sunt totul… dar niciodată cu tine.
Continue reading

 

NU

Egoism… Nu vreau să mă împart, nu vreau să mă exprim, nu vreau să mă uit. Azi nu vreau să mai ascult ce au alții de spus despre ei înșiși, deși în 99 % din cazuri fac asta cu plăcerea de a ajuta un pic. Gândesc limitat azi, într-un cerc zăvorât pe dinăuntru, în care îmi găsesc gândurile mele despre mine atotsuficiente.
Nu invit la discuție, nu salut, nu mă simt prost când nu mi se răspunde. Nu mai vreau.
Nu-ul mi-a devenit prieten bun în cercul meu. L-am pus paznic la ușă și își face treaba mai bine decât credeam.
Nu sunt azi eu cum mă știi, nu zâmbesc pereților ca să pară mai prietenoși, nu ridic din umeri când mi se zice ceva ce nu înțeleg, ca mai apoi să râd de una singură în spatele mânecii trase un pic, pentru că e prea scurtă. Continue reading