Câteodată mă rup.
Când plec,
Partea ruptă
Rămâne pe loc,
Îndrăgostită de trecuturi.
N-am înțeles niciodată
Oamenii care nu știu
Să conjuge timpul
La prezent.
Se încăpățânează
Să conjuge viața
La trecut
Și viitor,
Cu pretenții de înțelepciune
Și de clarviziune. Continue reading
Să dorm și-atât. Să-mi cadă oboseala de pe brațe, alb, pe pernă. 
Să-mi caut realitatea-n vis de-amiază, cu doru-n cârcă. Să dorm cu vis distins, cu capul într-o parte, neglijând.
Să dorm ciudat, cu suflet strâns din trudă. Să-mi număr orele greoi, cu lene binecuvântată-n neputințe. Să dorm ca niciodată, în tăceri, nepovestind nimic niciunei vieți, din buză.
Să dorm și-atât! A, bine! Și să mai uit din mine cât mai sunt!
Oamenii taie. Le place sunetul cărnii pe lama cuțitului, despicând conținuturi până atunci neglijate, brutalitatea judecății smulse dintr-un potențial atât de comun de a fi împotrivă, atât de des confundat cu „a avea o părere”. Îi hrănește libertatea de a spune, restrânsă neglijent în „a spune ce nu spun ceilalți”, indiferent de context, de adevăr, de argumente. În a spune „despre ceilalți”
Continue reading
Mi-am uitat gândul
Pe-o frunză arsă
Când am început să simt.
Și șchiopătez,
Irațional și strâmb:
Pe-o cale:
Întoarsă. Continue reading
Vorbind
Mi-am rănit o întrebare
În colțurile literelor evitate;
Și sângerează acum,
Privind la tine
Cu semnul strâmb
În brațe. Continue reading
Mi-a intrat haos în ochi…
L-am simțit cum se lungea perfid
Pe linia părului meu
Încercând să-mi alunece,
Lingușitor,
În ureche
Cuvinte știute,
Tocmai când uitasem să te aud… Continue reading
Nu știi de ce se întâmplă, dar continuă să apară…
Îți încerci talentul cu două straturi de lac sau de ojă colorată. Îți admiri unghiile câteva secunde, pentru ca apoi să te dedici unui exercițiu ciudat de aranjat lucruri prin cameră, care nu vor să-și mai aștepte soarta (deși până atunci chiar au avut răbdare), „ciobindu-ți” regretabil opera de artă.
Îmbraci, în sfârșit, o rochiță nouă, una pe care o vrei impecabilă măcar pentru o zi. Îți propui să fii atentă, deși poate nu-ți stă în fire, dar prăjitura primită își revarsă jumătatea cu ciocolată direct pe voal. Tipic, deși niciodată planificat…
Te pregătești… Povestea e unică și trebuie descărcată urgent în cuvinte. Dar… te pierzi în detalii, divaghezi și uiți iremediabil ce voiai să spui. Detaliu în loc de esențial. Și reamintirea sigur omoară mulți neuroni în exercițiu.
Vrei să fii sigur pe tine! Te apropii, zâmbești, în minte scenariul e perfect, dar… cuvintele tac. Se retrag deodată, ca și cum ar refuza să te ajute, infidele scopului, unul pe care îl visezi și îl previzualizezi ca făcând parte din tine, chiar dacă n-ai avut șansa să îl încerci. Trist.
Șireturile de la bocanci îți sunt dușmani. Crunți! Încerci să le îmbrățișezi nodurile, să le repeți, le strângi cu forță dar niciodată nu rezistă. Se desfac relaxat, de obicei în locuri publice, acuzând o neîndemânare care nu îți aparține. Răutate ironică și nefirească…
Șosetele? Nu și-au iubit niciodată perechea. Deși în dungile sau romburile preferate, una dintre ele se va deda sigur unui exercițiu de explorare în mașina de spălat și se va muta într-o altă… perioadă temporală probabil…, pentru că spațial nu mai există șanse, cel puțin nu în viitorul apropiat în care chiar ai nevoie să o descoperi.
Cu oamenii întotdeauna e greu și ușor în același timp, pentru că îi cunoști, dar nu-i cunoști cum crezi. Deși previzibilă, pentru că ești sigur că semănați, îți schimbă total perspectiva printr-un gest neașteptat. Da,… oamenii sunt unici în tot ce fac, chiar dacă poate fac aceleași lucruri…
Nasturele pe care l-ai întărit sârguincios, exagerat, cade primul. Pentru că i se pare că nu-i stă bine în linia celorlalți „intruși” rotunzi și protectori împotriva frigului de iarnă.
Ești sigur că ai pus „comoara” bine, în cel mai sigur loc posibil, atât de sigur încât e de negăsit chiar la prima căutare. Și neglijența obișnuită devine preferabilă cu prima ocazie în care chiar ai nevoie de „comoară”…
Continui să calci zăpăcit partea din spate a pantofilor celor care merg liniștiți în fața ta. Și te retragi brusc într-o parte, sperând că victima nu-și va revărsa adevăratele gânduri asupra ta. Sau că va crede că cel care ți-a luat locul în spatele ei va avea parte de privirea ucigătoare în locul tău… Acuzabil…
Momente cu haz și necaz, la care pari să fii condamnat fără cale de întoarcere, cel puțin nu pe termen scurt…
Don’t worry, be happy – Bobby McFerrin
Să fug repede, atingând pământul doar cu vârful degetelor tocite de furia vitezei.
Să fug de gândurile lucide și reci ca o pungă de gheață scăpată din greșeală pe pielea fierbinte. Gânduri vârtej, fără scăpare în cercul minții obosite de veghe și de absență.
Să mă ascund laș într-o cameră uitată, strâmtă ca înghesuiala obsesivă a tristeții fără motiv real, alungată din alții în mine, pentru că nu știu să nu ascult.
Să spun „da” când cred că „nu”, un da stins, machiat de dorința de a nu răni mai mult.
Să râd până plâng, revers al soarelui după ploaie, și să uit că numai eu pot să reversez reversul.
Continue reading
Asociem foarte des două expresii cu nuanță de negație care să ne convingă pe noi înșine că poate fi adevărat ce spunem: „n-o să uit” cu „niciodată”. Nu realizăm că negațiile se pot anula reciproc atunci când acționează împreună. Și totuși, subiectivă și sentimentală, refuz acum să uit, doar pentru că pentru mine contează. Continue reading
