Tag Archives: vesnicie

Niciodată


Ți-aș spune azi
Sub stele
Și lună
Și aer de noapte
Profundă
Că nu exist
Fără zâmbetul tău
Dimineața.

Ți-aș aminti
Că nu mai am
Suflet.
Ți l-am dat ție,
Întreg și mic,
Să-l crești
În al tău
Pentru totdeauna.

Ți-aș strânge
Grijile
Și neputința
Și mâinile
Care nu mai știu
Să se odihnească
Cât să fie timp
Să respiri.

Te-aș certa
Pueril
Când nu asculți
Și uiți să mănânci,
Să dormi,
Să fii,
Pentru ca apoi
Să te mai sărut
Un pic.

Dar nici un cuvânt
Nu simte
Mai mult decât
O privire
Îngropată-n pernă
Și vis de împreună
Urlând sub gene:
“Te iubesc”
Și simțind
Că noi, de fapt,
Nu vom muri
Niciodată.

 

Visul

IMG_0697
Se făcea că
Era o distanță mare
De tot
Între pământ
Și cer.
Era loc destul
Pentru zile, nopți,
Pentru oameni peste oameni,
Pentru scări largi
Și inimi strâmte,
Pentru reverii
Și stânci,
Pentru lumină, întuneric,
Pentru păreri și certitudini,
Pentru umilințe
Și putere,
Pentru ploi și curcubee,
Pentru toate lucrurile
Adunate de-atâtea vieți
Grămadă
Să distanțeze lutul
De rai.

Apoi, mi-ai zâmbit
Cum o făceai tu,
Șiret pe o parte
Cu inima cuprinzândă
Și s-au topit
Între noi
Și umbre,
Și certitudini,
Și oameni,
Și curcubee.
Iar raiul
S-a lipit
Deodată
De pământ
Cu bucuria revederii
Atât de calde,
Care iubește direct proporțional
Cu dorul.

Paradoxul plecării
Departe,
E că ești încă
Aproape.

Pentru că inima
Nu știe să calculeze
Distanțe:
Iubește prezent,
Aproape,
Nesfârșit.

 

Firescuri umane

Adevărul e că nu existăm fără luptă. Ne încordăm mușchii, ne întindem pielea pe ținte atât de îndepărtate, încât dor ochii de prea multă distanță. Ne dorim totul, deși n-am știut niciodată ce înseamnă întregul în afara cuvintelor. Ori, fericirea e atât de simplă, încât nu o putem cuprinde în conexiunile minții obișnuite să complice, să urce, să ridice, să se îndoiască.
images
Nu știm să mergem, fără să ne îndrăgostim de obstacol, de ocolișuri. Calea se îndoaie de atâtea ori în drumuri aprinse, în ispite care conving, în culori care sufocă definind plăcere și aparență, încât uităm de unde am plecat și unde e bine să ajungem. Uităm de cer, când ne îndrăgostim de pământ și de lumină, când ne alină întunericul, ascunzând ceea ce ochii se tem se vadă. Adevărul.

Ne încâlcim iubirea pe liste pe care nu reușim să le completăm vreodată cu totul. Pentru că iubirea nu se explică, se simte, se ridică la cer, se acceptă. O murdărim cu motive și încercări, o întunecăm, străduindu-ne să-i găsim rădăcinile și mersul, uitând să trăim darul, frumusețea, minunea. Căutăm logica din spatele luminii ochilor care privesc ochi, și al zâmbetului care iubește prin alt zâmbet. Confundăm îndoiala simplă, de a fi om care vrea să crească, să caute, cu analiza amănuntului, care taie dincolo de lumină, în suflet. Orice idee spintecată prea mult în motive, își va crește ancore, care să oprească în loc sufletul însetat de negativ, de a căuta răul, acolo unde binele caută să lumineze.

Ne e teamă de moarte, mai mult decât de veșnicie. Nu putem cuprinde ideea iubirii până la sfârșit, pentru că uităm de bunătate, de împreună, de suflet. Ne îmbrăcăm în a avea, mai mult decât în a dărui, în a fi, mai mult decât în a fi pentru celălalt. Ori, lupta de a fi pentru sine nu aduce decât un croi mai fin al unei haine de mândrie, care te ajută să urci, însă nu în suflet, în minte. De sus, de unde lumea pare mică iar puterea întunecă, niciodată n-o să învețe iubirea să crească. Pentru că nu e loc în inima plină de sine pentru darul sufletului celuilalt. N-am fi oameni dacă nu ne-am îndoi. Însă am fi mai oameni dacă am învăța să ne îndoim de sine, spre a crește, nu de ceilalți.

Crede în bunătate, în mâna care ridică, în Dumnezeul din spatele ochilor buni. Crede în nesfârșituri, în copilăria sufletelor cu aripi, în puterea rugăciunii care împarte. E simplă fericirea. Se împarte într-un zâmbet comun pe-un covrig împărțit, cu mai mult mac pe partea celui pe care îl iubești. Nu e nevoie să dăruiești comori cu greutate, ca să afli că iubești. E nevoie de o mână întinsă la timp și-un cuvânt care întâlnește o întâmplare caldă. Cu inimi.

 

Nu mor

large
Nu iubirile mor.
Mor gândurile mici,
Părerile întoarse,
Pașii nefăcuți,
Inimile stoarse
Ochii închiși
Și moliile ce n-au ajuns
Să fie fluturi
Încă.

Nu iubirile mor.
Mor mâinile ascunse,
Cuvintele ce tac,
Visele-aglomerate,
Suflete-n luptă scundă,
Deciziile mici
Și mințile ce n-au ajuns
Să creadă-n ceruri
Încă.

Iubirile-și cresc aripi
Și-ntineresc în timp,
Cu ridu-n frunte
Și inima purtată
În cer
De altă inimă.

Nu iubirile mor.
Mor falsele iubiri
Mascate-n tot
Și pentru totdeauna.

Iubirea e veșnicie,
Nu alternativă.

 

Poate că

2012_07_le-love-blog-girl-alone-seaside-ocean-sunset-knit-sweater-http-weheartit-comentry10875205-463211-475-313
Poate că lumea
E un vis ciudat,
Cu suflete închise forțat
În trupuri.
Când nu mai există loc
Pentru un suflet
În continuă creștere,
Trupul moare,
Lăsând loc
Veșniciei.
Continue reading

 

”Asezonată”

tumblr_mb2bfuGyyF1qzabkfo1_400
Iubirea
Nu e
Niciodată
De sezon.
E o viață
Împărțită-n două
Bucăți
Deloc egale,
Dar care,
Împreună,
Formează
O veșnicie. Continue reading

 

E

images
Iubirea
E
Când privești
Mai mult decât vezi,
Când asculți,
Mai mult decât auzi,
Când vii,
Mai mult decât pleci,
Când faci,
Mai mult decât vrei,
Când spui,
Mai mult decât taci,
Când crezi,
Mai mult decât simți.

Iubirea
E
O șansă
La veșnicie.

 

Iubirea pătrată

med-Final Moon Walker adjusted
Pentru ochii
Slabi
Iubirea e pătrată:
Se plimbă din colț
În colț
Căutându-și replica,
Fără odihnă.
Dar și în iubirea
Pătrată
E-o urmă
De autentic.
Orice fals
Are în el
Urma unei pensule
Îndoite unic
Pe pânză.

Pentru ochii
Buni
Iubirea e rotundă:
Își parcurge eternul
Din etern,
Asumându-și jumătatea,
Divin.
În iubirea
Rotundă
Sunt amprente
De fals.
Orice original
Are în el
Urma unei mâini
Îndoite repetitiv
Pe suflet.
Continue reading

 

Timp


Să treacă…
Repede,
Ca apa-n văi
Și mirosul în vânt,
Ca sunetul ascuțit în pustie,
Pentru că nu se aude,
Ca frumusețea ta
Deodată mai profundă
Pentru că nu ești
Aproape…

Să plece…
Subtil,
Ca umbra pe trotuar
Când soarele plânge
În ploaie – a nori,
Ca urma degetelor tale
pe obrajii reci,
Pentru că nu simți
Distanța…

Să fugă…
În ropot,
Ca râsul în cascade
Până se sparge,
Ca inima ta,
Când îți cânt copil,
De teamă,
Pentru că nu știi
Deodată…

Să dispară,
Treptat,
Ca urma în zăpadă
Când ninge,
Ca ziua când visul
Te ia de mână
Și îți pune ceasul
În buzunarul sufletului
Pentru că nu vrei decât
O veșnicie…

 

Timpul ceasului

Trece prea greu când aștepți cu nerăbdare îmbrățișarea de la ora 7 și îngrozitor de repede când vrei să o prelungești puțin, mai mult, o veșnicie… Trece pe lângă noi cu săptămânile și anii și își lasă rădăcini adânci în amintire. Își pune cu iscusință amprenta și într-o simplă secundă, ultima, care cuprinde în sine urme pentru o viață întreagă – ale zâmbetului, mirosului, căldurii cuiva care poate nu mai este. Nu e niciodată egal, niciodată același, niciodată suficient unei singure persoane. Continue reading