Adoarme cerul.
E linişte
Iar pleoapele
Pământului
Sunt închise.
Sufletele
Se odihnesc
La umbra crucii,
În aşteptare.
Pietrele tac.
Mâinile frânte
Se întind spre cer
Din cuie.
E întuneric,
Baraba îşi vindecă
Vina
Şi niciun suflet
Nu mişcă
De teamă,
De cutremur,
De dor.
Se pleacă lumina.
Răstignit,
Sufletul lumii
Îşi mântuie lupta,
Obosit.
Golgota îşi scrie
Sentința
În lemn
Iar
Cerul aşteaptă
Minunea
La poalele crucii.
Săvârşitu-s-a!
Să ne așezăm la o cafea
Amară,
Să adunăm cerul
În ochi și
Să ne încălzim mâinile
Pe căni aburinde,
Cu zâmbete ascunse de frig
Sub fulare deschise.
Să povestim despre lume
Și soare,
Simplu și cald,
Fără pretenții și scuze,
Pentru că e bună
Cafeaua amară
Cu aromă de vise
Și întâlniri de mâini
Pe cănile fripte.
Să ne odihnim tâmplele
Pe pernele calde
Și să respirăm
Aer de cafea columbiană
Primită la pachet
Din țări bronzante,
Fericiți că trăim
Frumos
Și că încă mai e bună
Lingurița întinsă
Din ceașca fierbinte
Pe buze.
Să ne bucurăm, sincer,
Că e cald înăuntru:
În casă, în suflet,
În cana din palme,
Că e vineri
Și miroase,
De departe,
A vis, a pauză,
A cafea amară,
Deși incomparabil
De dulce!
De ce azi?
Mai bine
Hai să întindem o pătură
Mare, călduroasă,
Peste lume,
Să ne acoperim
Gândurile, problemele, bătăile grăbite de
Inimi obosite,
Să închidem genele
Peste obraji, și drumuri, și vise
Încă neatinse.
Mai bine
Hai să ne zâmbim
Și să topim în surâs
Toate zilele, orele, minutele, secundele
În care am uitat
Să trăim altfel decât
Existând.
Să ne odihnim
Mâinile, buzele, ochii,
Sufletele.
Mai bine
Hai să ne iubim,
Fără grabă,
Ca-ntr-o vineri pictată static
Pe perete,
Până nu mai sunt
Nici gânduri, nici probleme,
Nici bătăi grăbite
De inimi.
Cât îmi plac oamenii câteodată! Mi se înghesuie în suflet, în îmbrățișare și pupicii infiniți pe obraji.
Seară de chitară cu prieteni și necunoscuți recunoscuți în melodie. Cornulețele se plimbă egal din mână-n mână, fără discriminare, și vocile curg. Și mi-e bine sub clar de lună, fals albastră, dar plină, și nu vreau decât să cânt și să îmbrățișez. Și să pasez mingi din staniol în drumul spre casă, râzând.
Mai vreau!
Vineri. M-aș fi pregătit pentru liniștea pierdută în casca din ureche. Mi-aș fi pecetluit buzele cu chef de weekend și ceai de mușețel în lupta unei răceli târzii… ca ora inimii mele..
Aș fi respirat aer de caisă. Atât. Și-aș fi ascultat cum curge din clape muzica direct în suflet, la nesfârșit. Dar e gălăgie în mine. Urlă cineva a inutilitate și a zi comună. Și mor neuroni în proces, la fel de inutil. Continue reading
Comoditate în delăsare… Doi cu doi fac patru și nu-mi mai pun întrebări adiacente. Pentru că e vineri și suflă dorul de weekend, de inutil al unei dimineți prelungite, de lejeritate perfect adaptabilă unei minți obosite.
Nu vreau! Să mă complic sau să gândesc. E liniște, azi, în privire… Ca o apă fără valuri, fără țintă. Și-mi miroase a simplitate fără detalii și a râs fără scop, cordial. Iar din lumina deodată proptită peste umbre îmi cântă un „și ce dacă?” nepăsător, distrat, repetând… Continue reading
Mi-am îngropat auzul în muzică, profund… Dimineața mi-a cântat primăveri, lent, cu accent pe fluturi. I-am răspuns cu un zâmbet, ăla păstrat pentru weekend, ca pătrățica finală de ciocolată, ascunsă în dulap pentru zile negre…
Mă simt răsfățată azi, îngropată în puloverul cu mâneci pefect de lungi al colegei de peste „gard” (pentru că e răcoare, deși „Viorel” își încearcă puterile în raze și căldură prin fereastra închisă) și cu muzica în suflet, una lipicioasă, atât de potrivită somnolenței de dimineață și sentimentului că, da, te afli în locul potrivit (unde, matematic, aprecierea locului este direct proporțională cu frumusețea oamenilor care îl compun). Sunetele se lipesc în mișcarea buzelor până acum adormite, în șoaptă, iar scaunul se mișcă dansant, balansat, albastru!
Continue reading
Îmi curge prin vene un fior romantic dulceag, cu o ușoară nuanță de cireașă amară, cu urme subtile în papilele gustative pe termen lung. Nu știu să-l justific, nici să-l descriu. E acolo, poate aprins de ideea de vineri, zi de weekend, în care grijile materiale își retrag încet tentaculele până acum strânse și îmi dau voie să respir altfel, întreg, cu geamul deschis și adierea de primăvară în camera albastră…
Mă las purtată de melodii scăldate în sirop, fără a fi siropoase… Muzică dulce, voce subțire și caldă, fără inflexiuni curajoase, fără profunzime în gravitatea chitării electrice. Și îmi place, pentru că nu mă recunosc în teoria de vineri seara, asta cu romantism în umbra imperfectă desenată de becul slab pe mocheta veche.
E o stare pe care nu mi-o asum, dar o las să se întindă în mine, să se încălzească în celulele reci de absență a așteptării fără rezultat. Continue reading
