1. E-alint de cald și dor acasă
Iar masa-ntinsă – în arome;
Zăpezi în streașină, diforme,
Își plimbă iarna capricioasă…
2. Doi pași-nainte, unu-n urmă,
Căci vântu-i iute-n solzi de seară;
Îți naști în suflet primăvară
Iar „caldul” viscolul îl curmă…
3. E ger în urma din zăpadă
Și-n scârțâitul porții noi;
Și-i tremur printre fulgii-roi,
În vuiet: preț de serenadă…
Curaj! Va fi bine. Bagaju-n spate, fularul peste față până la ochii cu gene albe, căciula turtită pe păr, mănușile bine așezate pe mâni și bocancii în picioare. Urme-n zăpadă. În față nu văd, în stânga și dreapta nu mă uit, de teamă să nu-mi schimbe vântul direcția, și ajung la gară cu 2 obraji bine definiți în plus, ca pentru iarnă. Trenul nu circulă… Nu cel de 5! Dar cel de 4 are întârziere la plecarea din stație, așa că alerg, pentru că e 4, 35. Mă așez frumos în vagonul 2, că așa scrie pe bilet, și îmi revin, după ce mă „dezvelesc” rând pe rând de straturile de haine și zăpadă, de grabă și emoții.
– Trenul ăsta nu ajunge în Suceava, domnișoară! – Cum? Doar așa scrie pe bilet! – O fi scriind, da’ merge la Iași. La Pașcani coborâți!
Eh, îmi zic, ce se poate întâmpla?! Or fi legături și noaptea spre Suceava. Sun o prietenă! – Ultimul tren spre Suceava pleaca la 11 fără 5… iar următorul e la 3,30. – Vis! Mă consolează gândul că site-ul nu e sigur la zi cu liniile și trenurile, și mă resemnez. Ce altceva pot face?
Înaintăm lent, cu „pași” mărunți și obosiți. Ne oprim să ne tragem duhul și plecăm iar. Viscolul nu doarme până la Ploiești, unde renunță brusc la revoltă și se liniștește cuminte, în somn de seară.
Citesc. Paler îmi poartă gândurile spre un peron rece, gară a întâlnirii dintre el și ea, în așteptarea unui tren care nu mai vine. Mă simt norocoasă că al meu știe încă să mă ducă acasă… cu puțin noroc.
Continue reading
Pentru că iarna are iz de amintire, urme de copilărie și de râsete în jurul mesei din bucătărie…
Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.
Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.
Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual..
Continue reading
