Tag Archives: vorbe

Să înțelegem

Să înțelegem că atunci când vorbim, cuvintele noastre aduc lumină sau întuneric, se depun ca un praf gros peste ochii celui care ascultă sau deschid privirile spre mai mult cer.
gossip
Să înțelegem că atunci când bârfim, neadevărul lucrurilor pe care le aprindem sapă adânc în sufletul care le primește, umbrind bucuria de a cunoaște oameni, de a avea încredere, de a se apropia, de a se deschide. Ochii care înțeleg ar putea să nu-și mai schimbe niciodată privirea, pentru că au aflat deja prea mult, fără să știe să mai cuprindă adevăruri. Pentru că, de multe ori, bârfa are nuanța atrăgătoare a unui drog cu efect euforic, se depune în adânc de suflet, zidește întuneric cu senzație de lumină.

Să înțelegem că atunci când săpăm în oameni, căutând ascunzișuri care dau impresia unei „crime” încă nedescoperite, care ne-ar schimba în momenul dezgropării în minți învățate, ne micșorăm sufletele, le murdărim de puterea pe care ne-o atribuim singuri, de a judeca acolo unde numai Dumnezeu ar avea iubirea să decidă.

Să înțelegem că vorbele nu sunt imateriale, ci au greutatea plumbului, atunci când mint sau când subjugă.

Să înțelegem că nu vorbind despre ceilalți ne câștigăm iubirea și respectul sufletelor care s-au decis să asculte, ci cântărindu-ne propriile trecuturi, propriile gânduri, propriile greșeli.

Să înțelegem că tăcerea de multe ori nu ascunde, ci respectă: viața, trecutul, sufletele care nu-ți aparțin ca să le judeci.

Privește-ți ochii în oglindă. Mai au limpezimea cerului, după ce vorbești? Dar ochii pe care i-ai îngropat în țărână, netăcând?

 

Puțin

beautiful-black-and-white-child-silence-Favim_com-125905_large

Mai taci puțin:
Aș vrea să mai vorbești!
Să-mi spui sau să mă taci când ești
Cu mine-n gând sau în povești –
Prea plin! Continue reading

 

Adunătură

Aș vrea să mă mulțumesc cu „nu știu”. Mi-ar fi comod… Să spun că „habar n-am” și să zâmbesc în ignoranță, ca un copil nepăsător, care se bucură din nimicuri. Ideal.

Cuvintele îmi sunt prietene câteodată. Îmi mângâie rănile, într-o teorie îngurgitată empatic, adaptat momentului. „Nimic nu e ceea ce pare”. Serios? Eu credeam că există oameni cu păr albastru… Și totuși ader vorbei cu patos, pentru că sunt dependentă de comori, de „săpatul” isteric printre detalii până îmi creez propriul vis dintr-o întâmplare. Continue reading

 

Uscată la soare

Primăvara și-a descărcat bicicliștii în parcuri, deodată. Zgomot de lanțuri și roți învârtite, mâini încleștate unele în altele, iz de păr parfumat și eșarfe la fiecare doi pași. Soare, cald și plin, întârziind pe pielea albă lepădată de hanorace și bluzițe, în alint. Râsete colorate în conversații tipice de parc, despre nimic și despre toate.

Pașii se dezbracă de grabă și bocănesc alene pe trotuarul uscat spre nicăieri. În dreapta lac, în stânga verde. Și nu mai e nevoie de nimic… Miroase a copaci înfloriți și a început de vară iar gândurile zboară la vacanțe închipuite, pentru că nimeni nu te împiedică să visezi. Niciodată… Continue reading