Când nu știu să reacționeze, oamenii pleacă. Uneori, se întorc în trecut, încercând să anuleze prezentul deloc promițător în ipoteze. Alteori, ard etape, sărind peste drumuri, peste sentimente, peste oameni, încercând să prindă din urmă un ideal grăbit, care-și conduce plinul peste viteza regulamentară.
Eu, când nu știu să mai fiu în pielea prezentului, mă deconectez. Îmi scot firele din priza comună, îmi întorc ochii din ecrane, îmi înghesui ultimele puteri în geamantanul albastru și îmi aleg un loc în care să am timp să fiu eu, fără rezerve de timp și context, fără presiuni contextuale.
Așa ajung, sâmbătă dimineață, la Straja. Un weekend neplanificat îmi promite o porție de conținut pur, fără așteptări nejustificate. Sufletul e mic, dar avid de totalizare. De jos, de unde începutul se calculează în urcușuri lente, fără a strivi emoțiile în limite de piatră și aer stins, până sus, spre creasta munților, străjuiește o emoție acerbă de conexiune, de prezență. 1868 de metri de energie deconectantă, de respiro.
Continue reading
Două prietene dragi alunecând pe gheață și cântând. 
