Zăpadă
Pe gene
Întinse de Ene,
Pe mâini
Desenând inimi
Peste urme de bocanci
Și pași recunoscând
Talpa lui
În zăpadă.
Zăpadă
Pe căciuli
Ascunzând prințese
Visând la prinți
Și piedici îngrămădite-n
În zăpadă,
Pe buze topind
Vorbe timide-n surpriză.
Zăpadă
Pe cojoace
Strângând suflete tinere
În cordoane,
Pe inimi deschise
Și săruturi astupând
Iubiri
În
Zăpadă.
Ești crudă, ploaie:
Te-ntinzi peste iarnă cu totul!
N-apucă lumină să cânte pe dealuri
Mai alb,
Peste frig.
Continue reading
Ninge-n dimineață:
Calm,
Cu accent pe fereastră
Și pe creanga numărul unu din stânga:
Diform și perfect,
Ca o fotografie încă nedevelopată,
Cu capu-n sus! Continue reading
Dormim. Geană pe obraz, nările mirosind a vis zguduit și fața lipită de geacă. Un zgomot surd ne vindecă de liniște, ritmic, și ne lungește drumul spre casă în așteptare suferindă. Turtă dulce, cipsuri, fructe și cafea în sticla de plastic – poștă ne ogoiesc dorul și ne secundează orele proptite-n fața unui Better off Ted ilar, pe cât de ironic, pe atât de adevărat în subtilitate.
Continue reading
Ți-aș povesti despre lume. Vezi tu, noi încă suntem copii, chiar dacă unii avem fire albe, în decor de iarnă. Ochii încă ne sunt vii și sprâncenele arcuite în mirare când ascultăm colinde și colorăm bradul cu globuri. Ți-aș povesti că mulți n-am uitat să ne jucăm; poate ne-am pierdut jucăriile pe drum, dar ne-au rămas gura și ochii, zâmbetele și îmbrățișarea.
Și, chiar dacă știi, ți-aș povesti despre cum sufletele noastre cresc iarna, magic, într-o bucurie măruntă înmulțită de respirația rece, râzând după fulare, de mănușile împărțite în încolăcirea degetelor, de setea de lumină și culoare,în sfârșit potolită pe stradă și la geamuri, de mirosul de brad și de zăpadă albă. Se măresc pentru că, de fapt, noi n-am crescut niciodată „total”. Încă ne legăm șireturile sub birouri și încă râdem sacadat în poante puerile.
Continue reading
Mi-ai vrea tu iarna, scobită din cocos, cu gene de pluș, degete albe și privire-albastră. Îmi vinde povești la fereastră. Le-ngroapă în aromă de portocală decojită și le înghesuie înăuntru prin gaura cheii, candid, firesc, în zâmbet de revedere.
Mi-ai vrea tu iarna, cu mănuși de puf și ochi de măslină. Ar sta la gura sobei, cu mine, până și-ar topi gheața de urma bocancilor. O las să-mi sporovăie despre ger și scârțâit de pași în zăpadă, până mi se face dor de ducă și de țurțuri. Și plec.
Continue reading
Mi-am scos bateriile și le-am așezat tandru la soare, pe pervazul geamului deschis… fără jenă, pentru că frigul, ars crunt de jocul primăverii, și-a făcut bagajul cu ultimele forțe și ne-a întors spatele, bosumflat… Îmi spunea tata odată că bateriile de la radioul mic, cu antenă ruptă în două, pe care-l târâiam după mine, lângă cartea – lipitoare și pătura roz cu dungi albe, se încarcă la soare. L-am crezut… Cu grijă, mi-am detașat bateriile de suflet și le-am uitat în soare, până s-au decolorat un pic… Dar nu-mi pasă. Culori vor prinde din nou, cu prima bucurie…
Mi-am mutat căsuța în parcuri. Le-am colindat zăpezile târzii și mi-am îngropat cizmulițele în iarna resuscitată în urme slabe, dar încă albe…
Continue reading
O seară minunată… Aerul se încinge la etajul 18, chiar dacă fereastra nu arată fidel peisajul Bucureștiului de sus… E ceață. Înăuntru furculițele se mișcă neputincios și stângaci pe albul farfuriei: „căpcăunul cu mustăți” din mijlocul amestecului de paste cu fructe de mare e ținta tuturor râsetelor pentru 5 minute chinuitoare iar veselia continuă în engleză, română și franceză, aleatoriu, pentru că nu mai știm cine cu cine vorbește, cine înțelege și cine nu…
Semănăm. Râdem într-un gând și ne savurăm ceaiul cu fructe sau mentă, berea la pahar sau cocktailul cu fructe, uitând de griji și de atenția neobișnuită a chelnerilor cu costum la dungă, care se plimbă fără țintă în jurul mesei. Ea ne povestește despre Tunisia cu un accent englez-franțuzesc adorabil și cu gesturi largi iar noi dăm din cap chiar și când nu înțelegem, pentru că „așa se face”, pentru ca apoi să râdem că nu știm despre ce se vorbește…
Continue reading
Știi bucuria aia din lucruri mărunte!?… aia clișeic, redundant și optimist amintită de cei care știu că motivația de a fi fericit pleacă de la sine și crește când o împarți. O știi, sigur! Am trăit-o azi simplu și curajos, odată cu începutul iernii căutate de Crăciun dar regăsite puțin mai târziu, într-un moment de slăbiciune a norilor care nu mai puteau căra o asemenea povară în spate…
Ninge fără răgaz de o noapte și o zi! Ninge cum ne cântă nenea Tudor „în 3 dimensiuni”, cu forme multe, mărunt, cu zăpadă pufoasă lipicioasă numai bună de cizelat în oameni de zăpadă. Ninge cu miros de iarnă adorat, curat, simțit prin cele 2 nivele de fular rotite în jurul gâtului, ca să putem și respira.
– Nu, nu-mi place iarna, zise… – Nu, pentru că din 2 în 2 pași calc în câte o baltă și sunt nevoită să-mi pun ghetuțele la uscat după fiecare ieșire. Și totuși… n-a ratat bulgăreala din drumul spre magazin! A savurat-o din plin, cu râsete cu specific de iarnă și căciula plină de zăpadă, cu degetele degerate de frig și pașii împiedicați în cărările pe care oricum nu le mai vedeam pentru că ochii trebuia să stea „musai” închiși ca să nu plângă de la vânt. Unul aprig, „nenorocitul”!
Continue reading
