Copiii

 


Ne poartă în brațe
Cu mâinile mici,
Cu pielea moale
Întreruptă în gropițe,
Cu brațele strânse
În jurul gâtului
Și a inimii.

Ne adorm legănat
Cântând cuvinte
Neînțelese
Din care mama
Și tata
Se disting perfect
În intenții
De iubire
Profundă.

Ne șterg lacrimi,
Și ne alină
Creduli
La fiecare piedică,
La fiecare
Pas,
Din care n-am înțeles
Încă
Lecția inimii.

Ne vindecă goluri
Dedicat și profund,
Ne șterg praful
Depus consistent
Peste suflet
În ani de visuri
Încercate
Și, poate,
Neatinse.

Credeam că noi
Ne creștem copiii
În brațe.

Mi-e tot mai clar
Că ei ne cresc
Pe noi:
Cu iubire,
Cu frumusețe,
Cu bunătate,
Cu îmbrățișare,
Cu sinceritate,
Cu lumină
Care vindecă.

La mulți ani, copii minunați! Să vă creșteți părinții mereu în brațe, mereu mai buni! Așa ca sufletele voastre care nu încap în trupuri de cât de mari și frumoase sunt!

Săvârşitu-s-a

 


Adoarme cerul.
E linişte
Iar pleoapele
Pământului
Sunt închise.
Sufletele
Se odihnesc
La umbra crucii,
În aşteptare.

Pietrele tac.
Mâinile frânte
Se întind spre cer
Din cuie.
E întuneric,
Baraba îşi vindecă
Vina
Şi niciun suflet
Nu mişcă
De teamă,
De cutremur,
De dor.

Se pleacă lumina.
Răstignit,
Sufletul lumii
Îşi mântuie lupta,
Obosit.
Golgota îşi scrie
Sentința
În lemn
Iar
Cerul aşteaptă
Minunea
La poalele crucii.
Săvârşitu-s-a!

Am spus

 


Am spus că te urmez
Fidel
Când ți-a căzut din inimă
Și crucea
Și iubirea
Pe urme-nsângerate
De măslin.
Am spus doar
Și-am trăit
Departe
De lumină.

Am spus c-o să mă rog
Mai mult
Când ți-au lovit obrazul
Cu putere
Și ți-au zdrobit
Picioarele
Și mâinile
În cui.
Am spus doar
Și n-am vorbit
Din inimă
Cu tine.

Am spus c-o să trăiesc
Spre cer
Când ai urcat cu sufletul
Pe cruce
Și ți-au înfipt
Coroana
Peste frunte.
Am spus doar
Și-am închis
Din pleoape
Peste vină.

Am spus că îți iubesc
Lumina
Când ți-au vândut iubirea
Cu arginți
Și ai deschis din coastă
Raiul
Peste lume.
Am spus doar
Și-am iubit
Puțin,
Pe rând
Și selectiv,
Ciuntit.

Am spus doar și-am trăit la fel: cu minusuri, cu umbră, cu pași spre înapoi, cu mâinile închise când ar trebui să crească mult spre ceilalți, cu inima în cui, uitată, prăfuită. Am spus doar. Și atât.

Poate că

 


Poate că primăvara
A fost construită
Dintr-un surâs
De femeie
Cu pleoape abia trezite,
Calde,
Și
Un suflet
De copil moale
La sân.
Așa s-ar înțelege
De ce lumea
Renaște
Într-o zi de martie
Timpurie:

Iubirea crește,
Crește
Și
Inundă
Inimi
Și visuri,
Și zâmbete,
Explodează
În flori,
În soare
Și miros de zambilă
Dureros
De albă,
Vindecă
Lacrimi
Și pași
Încă nefăcuți
Spre iubire.

La mulți ani, femei luminoase și mame dragi! Să vă fie viața iubire și cer!

Eu nu

 

Voi aţi văzut
Ghioceii?
I-am căutat
În lumina ochilor,
Sub sprâncenele ude.
Dar genele sunt
Înnorate
Azi.
Primăvara asta
Arată a toamnă
Târzie.
Pleoapele plouă
Lacrimi amare,
Ca gustul lutului aprins
Sub războaie.

Voi ați văzut
Răsăritul?
Lumina aprinsă
A zorilor calde
Pe obraji?
Le-am căutat
Pe marginea mării,
În reflexia valurilor
Care cântau
Odată
Despre nisipul
Fierbinte,
Despre speranță
Şi bucurie,
Şi visuri.
Dar soarele se ascunde
Azi,
După prea multă
Neputință.

Voi ați văzut
Primăvara?
Oamenii mor,
Pământul plânge,
Copiii dor
Departe
De casă,
Departe
De viață.

Voi ați văzut
Începutul?
Verdele crud
Care vindecă
Sufletul
De iarnă?
Eu nu,
Şi mi-e teamă
Că viața are
Prea mult gust
De sfârşituri.

Aripi

 


S-a săturat lumea
De iubire.
Îşi ascute armele
De oameni
Şi
Nu mai are loc
De alte suflete
Pe baricade.

Afară e foc
Iar ploaia
Nu mai dovedeşte
Să ne stingă
Ura.
Un om în minus,
Un vis în minus.
Şi doare
Pământul
De atâta
Luptă.

S-a săturat lumea
De iubire.
Copiii plâng
Iar lacrimile lor
Nu mai vindecă
Decât cerul.
Jos
Lutul se pierde
În războaie
Pentru nimic
Iar oamenii
Dor
Până le cresc
Aripi.

Mâine

 

O să mai râzi
Măcar o dată.
Nu se închide azi
Pământul
Chiar daca-i grea
Povara
Peste umeri
Şi lacrima sărată
Pe obraz.

O să mai plângi
Măcar o dată.
Nu-i sufletul
Vreodată
Atât de plin
De bucurie
Cât să te opreşti
Din căutat
Mai mult,
Mai tare,
Mai departe.

O să mai creşti
Măcar puțin.
Nu se sfârşeşte azi
Din trudă.
Oricum nu poți
Vreodată
Să opreşti din paşi,
Din muncă
Şi din vis.

O să mai scazi
Cândva.
Nu-i loc atât de sus
Încât
Să nu priveşti în jos
Apoi
Şi să nu te-ndoieşti
De cale,
Uman şi
Obosit
Şi lut.

Şi cum s-a construit
Tot omul ăsta
Din atâta mâine,
Şi din atâta ieri,
Din ce a fost
Şi ce nu ştim să fie
Apoi,
Din vis,
Şi umbră,
Şi lumină?!
Din lacrimi care trec
Şi bucurii ce vin,
Repetitiv,
Până se-opreşte sufletul
Din timp.

Şi nici măcar atunci
Nu iți trăieşti
Prezent
Sfârşitul
Că, poate,
O să mai râzi
Măcar o dată
Mâine.

Un an cu minus, un an cu plus

 

N-a fost un an ca alți ani.

Au fost zile în care mi-aș fi dorit mai mult timp să trăiesc, să îmbrățișez, să cânt sau să citesc. N-am mai terminat o carte de prea mult timp iar inima îmi numără minusurile în pagini care se vor citite și cuprinse. Dar „n-am avut timp” – atât am avut de zis și m-am odihnit, am întins Nutela pe o felie de pâine abia scoasă din cuptor și am savurat-o haotic, în absența ochilor mici, albaștri și cerșetori care m-ar fi învinovățit un pic.

Au fost zile în care am tras de timp, dureros, printre plânsete de copil cu dinți abia iviți, găurind gingii, suflete și nervi în miez de noapte. Dar m-am molipsit de corpul ei moale, de mânuțele mici în jurul gâtului, de cățăratul picioarelor ei elastice pe spatele lu’ tati și de iubirea lor întreagă, cât brațele întinse și mai mult de atât, spre nesfârșituri. Și au trecut și timpul, și durerile, și nopțile albe împregnate în cearcăne adânci.

Au fost zile în care m-am speriat. Mi-am închis inima și am strigat și am plâns, pentru că nu mai trecea odată SF-ul ăsta crunt pe care-l trăim deodată real și neputincios. Ne era teamă să ne îmbrățișăm, să ne zâmbim de aproape, să ne ascultăm. Ne-am redefinit esența în pro și contra unor soluții pe care nu le cunoșteam suficient, dar le judecam, și, din toată ecuația asta crudă am ieșit cu minus de iubire. Ce trist. Ce uman…

Au fost zile în care am iubit mult, mult de tot. Aș fi îmbrățișat toate visele care s-au rupt în zbor, aș fi molipsit lumea de viață și de iubirea pe care am învățat să o primesc întreagă, necondiționat, din trupul ăsta mic și moale, dar cu suflet infinit de mare. Am învățat că raiul începe aici, din iubire. O iubire ca asta, care ține pământul ca o rugăciune infinită.

Au fost zile în care mi-a fost prea cald sau prea frig, prea somn, prea lene, prea bine, prea rău; zile în care am alergat sau au mers prea încet; zile în care am râs mult sau am plâns mult; zile în care am crezut că nu merit sau că merit mai mult; zile în care am crescut și am câștigat sau în care am pierdut și am scăzut un pic; zile în care n-am ieșit deloc din casă, nici din mine, sau zile în care am alergat afară și am plecat departe. Un an cu minus, un an cu plus.

Mai dă-ne, Doamne, timp să mai iubim un an și, apoi, încă unul și tot așa, până ce vom merita să cerem veșnicia. În iubire.

La mulți ani, suflete dragi!

Virus

 


Să nu pătăm
Pământul
Cu atâta umbră:
Criticăm măști
Și distanțe,
Cu acuratețea
Unui studiu intens
Nu de știință,
Ci de judecată.
Însă după fiecare
Privire
Care nu acceptă
Ne mai îmbolnăvim
Puțin
De ură.

Să nu blocăm
Inima
Cu prea multe lacăte:
Închidem uși
Și ne baricadăm
După o părere
Fără să înțelegem
Că suntem diferiți
În esență.
Ne vaccinăm sufletele
Că să devenim
Imuni
În fața altor
Suflete
Și nu mai acceptăm
Iubirea
Care ne adună
Ci doar lipsa
Care ne desparte.

Să nu plecăm
Atunci când e timpul
Să venim:
Ne despărțim de oameni
Cu ușurința unei vorbe
Spuse în vânt.
Acoperim substanța
Sufletelor
De judecată
Și uităm
Că dincolo de boală,
De suferință
Sau de virusul unei minți
Care se molipsește încet
De neputință
Sunt oameni care simt,
Trăiesc,
Iubesc
Încă.

Să mai iubim
Puțin
Lumea,
Dincolo de da
Sau nu,
De azi
Sau mâine,
Dincolo de neputința
Care ne desparte
Și pentru binele
Care încă există
În noi
Și care
Ne unește.

Ghetuțe pline

 


Mulțumim
Pentru zâmbetul
Cu 8 dinți
Ce ne amintește de cer,
Pentru mânuțele moi
Din jurul gâtului,
Pentru pașii mărunți
De pe gresie
Cu sunet abrupt
Și emoție de încercare
Nouă.

Mulțumim
Pentru diminețile amețite
De parfum de puf blond
Și scâncet de bucurie,
Pentru miau
Și ham
Și țup
Care veghează somnuri
Sub plapuma caldă,
Pentru da-uri
Și nu-uri
Și cuvinte stâlcite
Cu inima plină.

Mulțumim
Pentru ghetuțe.
Pentru că le avem pline
Nu numai de portocale
Și ciocolată,
Dar și de toți pașii
Pe care nu i-am făcut
Încă,
Dar despre care știm
Că vor aduce
Și mai multă viață,
Și mai multă iubire,
Și mai multă bucurie,
Și mai multă minune.

Mulțumim, moș Nicolae,
Pentru ghetuțele
Pline!