Mi-am pregătit plecarea cu o săptămână înainte de miercurea cu pricina… Bineînțeles, nu am păstrat bucuria evenimentului numai pentru mine, ci, entuziasmată și strident vorbăreață (defect al meseriei și temperamental), le-am făcut un refresh zilnic și egoist celor din call center: „Peste 4 zile plec acasăăăăăăă”-> Râsete: „Știiiim, știiim…” Povestea se repetă în fiecare zi, însă cu alte nuanțe, mai ales în reacțiile victimelor mele, sugestive non-verbal și din ce în ce mai apatice.
Mai am cinci ore…O veșnicie…Timpul are prea multă răbdare iar eu bat nervos din picior când vorbesc cu oamenii la telefon, fixând înciudată ceasul de la calculator. Încă cinșpe minute până la terminarea programului. Îmi zic că voi expedia mai repede ultimii clienți sau că le voi face o programare fericită pentru săptămâna viitoare, ca să nu stau niciun minut peste program. Dar, surprinzător, lumea are…prea multă răbdare. Mi se cer detalii despre produse (capacitate, dimensiuni, perioadă de probă, utilități tehnice), sunt informată despre ultimele schimbări din casa potențialului client, mi se ascultă propunerile și aberațiile fără ostentație…Ce lume ciudata! Sold: comandă de 6 milioane, cu cross cu tot în ultimele 10 minute! Îmi termin runda de pupături cu fetele care stau peste program și mă pregătesc să le fac refreshul final, însă, în mod „bizar”, mi se ușurează munca: „Și astăzi pleci acaaaaaaasă! Ce fain de tine!”. Răspund cu un „da” scurt , zâmbesc și „bocănesc” mulțumită drumul spre metrou.
Renunț cu greu la bagajul de obicei ticsit cu haine și îmi îngrop geamantanul cu genți goale și caserole, ca o fată cuminte, care ascultă în sfârșit de rugămințile mamei. Mă aprovizionez (cărți, mâncare și integrame), pentru că drumul va fi chinuitor de tăcut… Analizez discret „vecinii” din stânga: de jos în sus: pantofi cu vârf semiascuțit, blugi de preerie, sacou de culoare închisă, ceas de firmă, lanț abia observabil și cercel în ureche, păr brunet lung, lăsat pe spate, cotul așezat pe masă ca „accesoriu” util într-o conversație despre Angelina Jolie si Brad Pitt mai puțin convențională: se uitau în oglindă unul la celălat, copii fidele vestimentar și gestual ale persoanei din față. Lângă mine, fata blondă îmbrăcată în „albinuță” (bluză strident de galbenă cu dungi negre) se concentrează plictisită asupra unui film de groază, pe care îl şi văd cap coadă, mimând lipsa de interes prin mâzgâlirea din 3 in 3 minute a unui nou cuvânt descoperit pentru mult-iubita integramă. Nu, nu mă uit la ceas, că mă sperii… Îmi fixez ochii pe carte și citesc de mai multe ori același paragraf…pentru că vecinii din stânga încă vorbesc…iar eu încă…înțeleg.
Suceava mă așteaptă cu mâncarea preferată cu nucă și cartofi: un deliciu de miez de noapte cu efecte pe termen lung:P Încerc să mă răzbun pentru tăcerea din tren și îmi încep activitatea de call center, povestind despre „nimic” în multe cuvinte părinților mei. În camera mea e cald și candela e aprinsă iar mirosul de „acasă” e imprimat în așternuturile prea moi. Adorm târziu și cu bucuria că momentul definit ca „dimineață” e relativ…Va fi dimineață când voi vrea eu, așa că îmi permit să pierd vremea în fața ecranului de laptop, dând refreshuri utile celor care nu știu că am ajuns acasă.
Mă trezește vocea stridentă a mamei, care a uitat că „odorul” doarme până la 10 în vacanță, și face gălăgie pe hol, presată de timpul care pentru ea nu are răbdare… Mă întind și mă doare spatele pentru că somnul a fost prea comod în patul drept și mă târâi leneșă până la bucătărie la ora 10:30. Mâncarea parcă se așează singură în farfurie și cafeaua în cana albă cu flori albastre, în timp ce râd și „bârfesc” cu mama peste masa lungă. Mă simt răsfățată.
Sună telefonul și răspund fără să mă uit la apelant: „Alo, gospo?”. Eram sigură că e ea și râd în fața gândului că aș fi putut să mă înșel… „Ce mai «facă» tu?”(…) „Hai la mine!”. Ies la ușă dar amân îmbrățișarea caraghioasă pentru momentul în care mama și tata nu vor fi de față. Ne ascundem în cameră, ne declarăm „iubiri”, ne pupăm, ne îmbrățișăm și povestim despre…nu contează ce, atâta timp cât suntem din nou împreună.
Constat că alunec îngrozitor de tare cu cizmulițele noi dar mă aventurez într-o plimbare de 3 ore prin orașul „topit”, ținându-mă de brațul protector al Anei. Aprozar: soia, biscuiți, iar soia… Metro: usturoi, esență de rom, șosete vișinii, dvd-uri, măsline negre, stugurel cu vișine, ulei, săpun, păstârnac, curmale …done! Plimbare în camera cu flori… Drum spre casă, agățate de aceleași sacoșe și ajutate de gravitație pe trotuarul ostil și prea alunecos. Îmi agăţ cizmele supărător de ude pe caloriferul încins şi îmi pregătesc „ingredientele” pentru o baie fierbinte şi binefăcătoare. Cânt încet pentru că în baie este ecou. „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă”…
Vineri… Mă trezesc visele frumoase de dimineaţă. Mă uit la ceas şi mă sperie pentru un moment gândul că trebuie să ajung la servici. Pilota moale din puf de gâscă îmi aminteşte că sunt acasă şi că nu există motive de îngrijorare. Repet cafeaua de „dimineaţă” cu satisfacţia aromei conturată doar de filtrul de acasă şi rătăcesc singură prin oraş, pentru că vecina e obosită cu motiv… Merg pe jos ca să observ: oameni, copaci, zăpadă, parcuri. Instinctul de supravieţuire, însă, mă obligă să mă uit mai mult pe unde merg ca să nu creez o scenă „forţat gravitaţională” şi savuroasă în mijlocul străzii. Mă plimb peste tot, cumpăr, iar mă bucur şi iar cumpăr…
Seară de film cu nepoţeii. Mă uit a doua oară la un film pe care l-am văzut singură cu o seară înainte şi, spre marea mea mirare, mă abţin de la comentarii şi de la anticipări. Sunt mândră de mine, dar mănânc seminţe ca să mă abţin în continuare. E 10 pm…Trebuie să apară Ota de la quan qi do…Ciripeşte ceva la uşă. Alerg pe holul prea lung în amintire şi deschid brusc uşa cu gândul să o sperii. Îmi sare în braţe şi îmi vorbeşte stâlcit, ca unui copil mic, cu nuanţe care îi seamănă surprinzător de mult mamei ei. Râd şi îi amintesc că am mâncat mult şi nu este cazul să mă strângă prea tare. O direcţionez spre bucătărie şi mai mănânc o dată şi cu ea, de dragul imitaţiei…
Ne trântim în pat şi ne uităm iar la un film de fete cu rochii şi feţe frumoase iar eu vorbesc pe parcurs din inerţie, amintindu-mi de fiecare dată că Ota se concentrează prea mult în faţa oricărei acţiuni şi nu mă aude…
Noaptea trece repede până în momentul în care mă trezesc cu un cot în spate şi cu un picior protector peste pilotă…Mi-e milă să mă răzbun dar îmi amintesc să râd de ea peste câteva ore! La urma urmei este deja o obișnuință…
Pomelo imens desfăcut în jumătate de ora în fața ecranului care derulează Sherlock Holmes. Plimbare pe imaș… Plimbare e mult spus…Înot în zăpadă ar fi mai potrivit ca nuanță. Poze. Mă aventurez și mă trântesc în zăpadă, ca să desenez banalii îngerași. Contact! Receeee! Îmi doresc să nu fi uitat că zăpada se topește când sunt 5 grade afară! Mă „fixez” din nou în paltonul ud și mă agăț iar de brațul Anei în drum spre casă pentru ca aparatul nu mai are baterie dupa 5 poze. Mi se dă o sarcină grea: gospo se vrea creață. Trec ușor peste informația utilă a cantității incomensurabile a părului fericitei și mă apuc de treabă: 2 ore interminabile cu placă și dureri de mâini dar cu efecte estestice evidente și mulțumiri în priviri.
Duminică matinală fără să mă mai ajute relativitatea termenului de „dimineață”. Cânt cu răbdare, ascult și simt… Mă așteaptă iar valiza de 2 pe 2 acasă și drumul de 7 ore. Trist…
În tren nimeresc lângă niște persoane „religioase” dar extraordinar de interesante. Mă lansez în discuții filosofice și sociale cu un călugăr specialist în comunicare, un fel de geniu vorbăreț și hazliu care mă frapează prin deschiderea primelor lui replici: „la ce film ne uităm?”. Mă ascultă când îi povestesc despre mine, vorbesc cu el fără rețineri, ca unui prieten iubit și mă minunez de cunoștințele omului lui Dumnezeu, recunoscătoare întâmplării. Prieten cu Dan Puric, avizat în prea multe domenii de cunoștințe și de experiențe, amuzant și deschis, părintele Victorie este un fenomen încă de la prima sa apariție cu surâs cald și ochi blânzi. Îl întreb, mirată, care este meseria lui, din moment ce știe și face atâtea lucruri. Îmi răspunde amuzat și simplu: „încerc să fiu călugăr”.

Bacău: se așează lângă mine o doamnă cultă, cu îmbrăcăminte și respirație cu miros neplăcut de țigară. O femeie deschisă, cu pretenții de cunosțințe absolute despre neputința sistemului noastru educațional, care îmi prezintă experiențele și credințele ei cu detalii cât mai exacte. Mă declar un bun ascultător dar întrețin dialogul și cu afirmații personale. Vecinul din stânga se angajează în discuție iar efectul de spectacol e grantat. Lumea uită de drum și privește distrată evoluția polemicilor călătorilor cu chef de vorbă.
București… O trezesc pe sora mea pentru că nu îmi găsesc cheile…Nu e o noutate… Îmi urc bagajele și gândurile din nou la etajul 2 . Mă întâmpină peste tot bileţele lipite de iubita mea colegă de apartament. Aflu că mi-a dus dorul şi patul pentru că n-am mai dormit pe el, şi scaunul , pentru că nu mi-am mai ţinut laptopul pe el, şi peretele roz, care n-a avut pe cine privi în timpul somnului, şi capacul de la toaletă…pentru că…:))
Mi-a fost dor…

Încerc să adorm dar mă simt copleşită de gânduri şi de amintiri mici…Ca un copil mic, căruia i se refuză a doua ciocolată, îmi spun etern nemulțumită:
MAI VREAU!

0

0