Vreau mult și mi-e frică să cer și să lupt, mai ales când e atât de comod să aștept și atât de puțin provocator când nu apare… Vreau puțin câte puțin, vreau tot deodată sau mă răzgândesc timid ca…vremea. Mă hotărăsc să uit și simpla hotărâre e motiv de amintire.
Mă agăț subtil de ceva mic, poate prea mic pentru a fi observat de cei de afară, dar agățarea mea e vis, și nu pot să-i anulez visului dreptul de a trăi… în mine. „E mai bine așa” e rațiunea fiecărei dorințe neîmplinite, chiar și atunci când e atât de puternică încât îmi umbrește logica gândurilor și împletirea cursivă a neuronilor. I-am făcut cunoștință amăgirii cu visul și acum sunt prieteni buni. Se întâlnesc adesea în mine și mă exploatează în jocurile lor crude și din ce în ce mai intense.

Și totuși… Mai lasă-mă un pic. Lasă-mă să mă agăț de visul meu , căci poate într-o zi voi avea curaj să lupt. Nu-mi mai povesti despre regrete și eșec, știu și singură că de multe ori capătul drumului nu are o a treia variantă. Cine știe? Poate va fi nevoie să o zidesc eu…din mine.

Mai cruță-mă un pic… Nu-mi mai vorbi despre ce fac și ce nu fac și despre cum e bine și cum nu să fiu. Voi obosi odată să visez! Dar acum mă lasă gândurilor mele pline de ceva ce poate nu există decât în reverie.
Hai, lasă-mă un pic…

0

0