Mă trezește amețeala dimineții prea timpurii. Îmi ridic picioarele amorțite de somn și pășesc direct pe ușa avionului. Mă ghemuiesc în scaunul strâmt din același Wizz-Air cu oferte irezistibile.
Îmi astup urechile în timp ce decolăm și înghit în sec inutil, cu un zâmbet larg pe buze, uitat și redescoperit printre nori. 3 pași și coborâm, printre munți, lacuri și case aliniate și trasate cu grijă în aceleași culori: un tablou aproape rustic cu obloane, străduțe de piatră care lucesc în ploaie și miros a curat de vară.

Timpul stă în loc în orașul italian; e ca și cum ai uita să expiri după o inspirare revelatoare, care îți astupă fiecare por cu energie…

De la fântâna cu rățuște și porumbei de toate mărimile, după preferințe, unde orice urmă de firmitură găsită prin gențile ușoare trebuie lepădată (rățuștele sunt prea vesele și drăgălașe să le refuzi), pașii ne poartă alene spre Biserica Santa Maria Maggiore, una dintre cele mai mari construcții de cult din Italia, ridicată în anul 1137. E liniște aici: ne simțim ecoul propriilor pași pe marmura rece și respirăm culori și simțăminte de sute de ani. Capela Colleoni ne așteaptă la doar o aruncare de băț: Giovani Antonio Amade ne povestește în arhitectură grandioasă și picturi, ne amintește despre sacrificiu: cel al anilor uitați în ridicarea unei clădiri în care Dumnezeu să-și facă lăcaș.

De la măreția bisericilor ne întoarcem privirea spre culmile orașului: învăț un cuvânt nou, după multe încercări: funicular. Ajutor al fiecărui turist care-și menajează picioarele obosite, funicularul ne plimbă până în vârful orașului, în compania munților, a verdelui crud și a străduțelor de piatră pe care sandalele lasă urme de sunet.

Castelul Rocca este în sine, culmea așteptărilor noastre servite cu vârf și îndesat: un loc pe care vrei să-l faci mic, să-l ascunzi în buzunar și să-l iei cu tine acasă. Peisaj de film foarte bine modificat în photoshop: munți în depărtare, văi cu căsuțe desenate în aceeași mărime și culoare, vișini de care nimeni nu se atinge, în afară de noi (umbrelele ne servesc pe post de agățătoare de crengi), trandafiri care își fac cheful agățându-se peste tot, fără restricții: un rai de aer curat, dulceață de vișine și ecou de camere de castel. Nu putem pleca de aici până nu ne adunăm toate gândurile frumoase poate pierdute de mult în colțuri de minte, cu ochii închiși și picioarele întinse pe băncuțele de lemn: fiecare pe a lui… că este de unde…

Mâncarea are gust în Bergamo: pizza nu se feliază; de ce să îi strici aspectul prin dungi inestetice, când rotundul din farfurie se vrea un tot de ingrediente atât de frumos așezate? Da, și carnea din farfuria verișorului miroase bine, dar cafeaua mică din fața mea întrece aromele oricărei așteptări: o savurez cu amintirea celor văzute pedalând în minte cu încetinitorul.

Oamenii nu au griji în Bergamo; alene, domnișoare se plimbă pe stradă la pas de melc, iar domnii nu uită să-ți întrețină corpul cu alergarea de la ora 5. Se pare că aici nimeni nu lucrează… Sau poate culisele sunt întreținute cu foarte mare grijă, ca nimeni din cei care se bucură de ziua de libertate pe străzile din Nordul Italiei să nu fie deranajat măcar cu o aluzie…

Mă vreau pentru mai mult de o zi în Bergamo, căci aici viața are gust de munte și de vacanță. Vreau să deschid dimineața obloanele verzi și să văd în față Rocco și vișinile încă neculese. Să mă plimb la braț cu lenea de vară și să mă așez cu ea pe o bancă de lemn, în dreptul căreia Italia să-mi stea la picioare. Iar o zi în Bergamo… să fie măcar o săptămână…

0

0