Mi-am amintit azi ceva ce uitasem, de copilul încuiat într-o poveste de mult timp trecută.
Frica de ceva ce simțeam că există, teama să nu dau de un spirit când treceam de colțul casei, mă făcea să mă rog în gând și să îmi găsesc prieteni cărăra să le dau suflet pentru mine. În mai mulți, povara era întotdeauna mult mai ușoară. Dintr-o nevoie de protecție nejustificată, când dormeam singură în cameră, chiar dacă în toiul zilei, cuibărită sub plapumă, îmi imaginam că și lucrurilor din jur le e frică de ceea ce simt eu că poate exista. Așa se face că în „cortul” meu se adunau deodată și cana din care beam apă, și jucăriile cărăra le dădeam oricum suflet, și desenele pe care le scrijeleam fără talent, și toate lucrurile cărora le dădeam importanță fără motiv. Iar ai mei niciodată nu știau de ce fac atâta dezordine.. Ei bine, era pentru că îmi păsa…
Continue reading
