Monthly Archives: January 2012

Sfat…

Nu înceta să crezi… pentru că în spatele credinţei tale sigur se găseşte forţa pe care de multe ori nu ţi-o asumi şi o lepezi.

“Fii tu schimbarea pe care o vrei în lume”, te sfătuieşte Gandhi. Încetează să sapi în neputinţa oamenilor de a face mai mult, de a fi altcineva, de a aduce schimbarea, când motorul cel mai puternic e propriul exemplu, frumuseţea ta ca om unic, talantul pe care îl munceşti.

Citeşte! Cât poţi de mult! Niciodată nu vei putea trăi atâtea experienţe cât îţi pot oferi cărţile. Prin ele, vei trăi infinit mai mult, vei cunoaşte locuri, oameni şi experienţe care te vor împlini în propriul tău drum.

Nu te limita la un refuz! O uşă închisă nu trebuie să rămână aşa, nu când ai încă forţă să o deschizi. E în tine: forţa prin care mişti suflete şi le adopţi, forţa cuvintelor şi a faptelor. Continue reading

 

Vrem

Vrem. Ne învârtim în jurul dorinţei subtil sau vizibil, cu capul odihnindu-se silenţios pe birou, în siguranţa propriului mister, pentru un “vreau” neştiut de nimeni, sau cu pumnul izbit de perete, în disperarea neputinţei de a avea ceva acum, pentru că răbdarea şi-a cunoscut limita deodată şi nu poate aştepta mai mult.

Vrem să fim mai frumoşi, clişeic, cu ochii blocaţi în pagina unei reviste de prost gust în care valoarea se pierde în spatele unui chip, unul care trebuie apreciat pentru ce este dar niciodată exagerat în interpretarea aparenţei.

Ne dorim să fim mai înalţi sau mai scunzi, ca să putem cuprinde mai bine în căldura braţelor o persoană anume.

Ne dorim bani, pentru că ni s-a spus de atâtea ori că nu cumpără fericirea dar că o implică prin putere.

Ne dorim aparenţă şi valoare de moment, suprafaţă şi material… Şi uităm de ceea ce contează. Continue reading

 

Frig

Să lupt cu frigul, zic: bocanci, fular gros, de două ori înfăşurat în jurul gâtului, căciulă cu moţ, bine aşezată pe frunte, mănuşi cu prelungire până aproape de cot, geacă dublă pe unde… se poate. Curaj să ies din casă, din plin, până cobor cele două etaje şi fac nevoită cunoştinţă cu iarna, moment în care îmi doresc brusc să descarc şi restul de haine din dulap… pe mine. Cu puţin avânt ajung în Cişmigiu. Somn sigur nu îmi mai e, aerul e respirabil prin fular iar cheful scade odată cu gradele, dar surpavieţuieşte de dragul revederii unei persoane dragi.

Să calculăm de când nu ne-am mai văzut… Nu se poate! Din vară? Sigur stăm în acelaşi oras? Nu insist pentru că ştiu sigur că e vina mea, pentru că nu ştiu să mă organizez. Ca să mă scuz, dau vina, ca de obicei, pe copilul care nu a crescut încă, deşi a terminat şcoala şi se pare că mai şi lucrează… Continue reading

 

De fapt… citeşte-mă un pic

Poate şi tu te întrebi câteodată, într-un “exces de zel gramatical”, cum se scrie sau cum se vorbeşte corect… Nu trebuie să faci calcule complexe, nici să răsfoieşti cărţi vechi de gramatică, dar nici varianta de cum se aude se şi scrie nu funcţionează întotdeauna în română…

Fără niciun aer de superioritate şi fără intenţii de culpabilizare, o să încep.

Întotdeauna, când conjugi verbe în practică, gândeşte-te la infinitiv şi nu uita că se adaugă câte o terminaţie la fiecare persoană; de exemplu: “A VENI” – eu VIN, tu VII, el VINE… etc. Aşadar, când inviţi pe cineva în oraş, fă-o cu gust (asta ţine strict de şarmul tău personal) şi adaugă şi o simplă regulă gramaticală în întrebare… VII? (şi NU VI).

Şi pentru că verbul “A FI” este atât de folosit şi de foarte multe ori prost, am ajuns şi aici. Neregulat, îţi dă bătăi de cap şi îţi impune condiţii pe care nu ai răbdare să le înveţi aşa că o… laşi pe mâine. Aşadar, când dai un sfat aşteptat, cam aşa… “FII bun” (sau “Să FII bun!”), gândeşte-te la aceeaşi regulă de mai sus, adaugă terminaţia persoanei a doua singular, şi nu uita de al doilea “i”, pentru că, serios, chiar dă bine să ştii gramatică:P (variante greşite: “Fi bun”, “Să fi bun”). Scurtul “fi” se foloseşte doar când timpul verbului cere să i se ataşeze un infinitiv: “să fi făcut“, “aş fi vrut”, etc., caz în care formula lui “fi” nu se schimbă pentru nicio persoană (“eu aş fi făcut”, “tu ai fi făcut”, “noi am fi făcut”, etc.) Continue reading

 

Dragi!

El este M, cum i-a fost scris în frunte şi-n destin. Trăieşte viaţă de “om” alintat: nu i se refuză mâncarea bună pentru că ştie să toarcă frumos în timp ce mănâncă şi nici îmbrăţişările, pentru că sunt pufoase. Îi place aroma de cafea şi îşi cere de fiecare dată locul în braţe când încerci să savurezi liniştit momentul pe colţarul din bucătărie, cu picioarele relaxat întinse până pe perete (unde varul e puţin şters, ce-i drept, dar… nu se uită nimeni).

Când nu-i dai miaună. Se uită verde la tine, cu mustăţile întinse, până îi dai. După ce-şi termină masa de dimineaţă, prânz şi seară în acelaşi timp, uită că i-ai dat şi ritualul începe din nou, pentru că merge.

Continue reading

 

De-ale dorului…

Pentru că iarna are iz de amintire, urme de copilărie și de râsete în jurul mesei din bucătărie…

Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.

Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.

Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual.. Continue reading

 

Iarnă… multă iarnă

Știi bucuria aia din lucruri mărunte!?… aia clișeic, redundant și optimist amintită de cei care știu că motivația de a fi fericit pleacă de la sine și crește când o împarți. O știi, sigur! Am trăit-o azi simplu și curajos, odată cu începutul iernii căutate de Crăciun dar regăsite puțin mai târziu, într-un moment de slăbiciune a norilor care nu mai puteau căra o asemenea povară în spate…

Ninge fără răgaz de o noapte și o zi! Ninge cum ne cântă nenea Tudor „în 3 dimensiuni”, cu forme multe, mărunt, cu zăpadă pufoasă lipicioasă numai bună de cizelat în oameni de zăpadă. Ninge cu miros de iarnă adorat, curat, simțit prin cele 2 nivele de fular rotite în jurul gâtului, ca să putem și respira.

– Nu, nu-mi place iarna, zise… – Nu, pentru că din 2 în 2 pași calc în câte o baltă și sunt nevoită să-mi pun ghetuțele la uscat după fiecare ieșire. Și totuși… n-a ratat bulgăreala din drumul spre magazin! A savurat-o din plin, cu râsete cu specific de iarnă și căciula plină de zăpadă, cu degetele degerate de frig și pașii împiedicați în cărările pe care oricum nu le mai vedeam pentru că ochii trebuia să stea „musai” închiși ca să nu plângă de la vânt. Unul aprig, „nenorocitul”! Continue reading

 

Un vis în minus

Am încercat să urc, tiptil, cu vârful degetelor încordate la fiecare mișcare, cu umbra ascunsă și bătăile dese ale inimii încremenite de teama mea că o să mă auzi, o să mă vezi și o să pleci. Ți-am admirat întregul plin și aprins, suficient sieși, orgolios și solitar, fără nevoie de mai mult decât propria stare, a visului prea cizelat, perfecționat până la neputință, de nepătruns. Te urmăream veselă până acum, îți admiram perfecțiunea și mi-era teamă să te privesc mai îndeaproape, teamă să nu te descopăr ciobit pe o parte, perforat de o idee mai curajoasă a cuiva care a urcat mai repede, uman.

Te-am privit mult, atât cât să-ți cunosc întregul de departe, frumos, calm, acolo mereu, înălțat, niciodată suficient de aproape cât să mă molipsesc de frumusețea pe care ți-o imaginam sau să devin conștientă de ceea ce de fapt era „neputința” ta de a da rod propriei tale idei de perfecțiune, nu în alții, pentru că n-ai fi vrut… Continue reading

 

In time

Timp, măsurat în secunde și minute, calculat cu sferturi de oră peste care nu poți întârzia, din nevoia de a te ști punctual, risipit în momente de privit pereți albaștri cu varul puțin luat de la ultimul tablou lipit inestetic și relipit, așteptat când vine cu surpriza îmbrățișării unei persoane dragi sau regretat când pur și simplu nu-i mai vezi rostul într-o zi, pentru că se întâmplă să îți risipești orele cu intenție și să nu regreți asta câteodată.

„In time”… Știi ce înseamnă, pentru că nu o dată ți s-a atras atenția că n-ai ajuns la timp undeva. Ți-ai cerut scuze și ai râs, pentru că a fost o greșeală minoră, pe care nu ai de gând să o repeți, pentru că orgoliul tău de om punctual nu te lasă.
Dar mai mult decât a-ți calcula orgoliul în timp și în imensitatea minutelor care crezi că ți-au rămas, pentru că nimeni nu te-a convins că mâine poate nu vei mai fi, „In time” e exemplul perfect de viață măsurată strict de secundarul unui ceas pe care îl porți la mână cu sau fără voia ta, al unui ceas crud, care îți dă conștiența timpului pe care îl mai ai și îți anulează surpriza. Timpul nu mai este al tău sau al meu, fiecare are șansa egală de a-l tranzacționa, de a-l risipi, de a-l înmulți sau anula. Timpul este interșanjabil: îl oferi cu dărnicie sau îl furi, ca un bun, ca depozitul unei bănci, ca ceva palpabil, cunoscut și digerat. Continue reading

 

Confort…

Nevoie de spațiu: să stau singură într-o cameră mare, să ronțăi semințe uitându-mă la un film, unul ușor de digerat, pentru că e vineri seară și profunzimea nu îmi stă bine în riduri de expresie azi. Să nu mă întrebe nimeni nimic, pentru că azi nu mă mai iubesc cuvintele; să fiu eu cu mine, nevoie rară de aer nerespirat, neîmpărțit, egoist. Să citesc ce vreau, fără întreruperi, altele decât schimbarea melodiei pe youtube pentru ambianță.

Să nu fac nimic din ce nu vreau să fac și totuși să nu mă plictisesc, pentru că oricum nu cred în plictiseală. Să îmi pun căștile-protecție față de orice îmi poate distrage atenția de la cine nu vreau să fiu azi. Să fiu liberă în gânduri și în stare, să nu adorm programat la 11. 30, pentru că mâine nu trebuie să mă trezesc de dimineață. Continue reading