– Bună… Ne vedem din nou, deşi nu te aşteptam…
– Nu îmi place când mă saluţi. Salutul poartă în sine aluzia optimismului…
– Cum vrei să încep o conversaţie cu tine altfel decât salutându-te, după atâta vreme în care ne simţeam aproape, dar nu ne vorbeam?
– Tu nu m-ai vrut niciodată de fapt… M-ai exilat clişeic, m-ai convins că nu am loc în tine, în sinele tău în care bucuria şi-a făcut loc neinvitată, musafir nepoliticos şi sufocant, exploziv şi atât de comun, de suprafaţă.
– Întotdeauna mi-ai săpat bucuria! Nu ţi-ai dorit niciodată argumentele ei, vioiciunea puerilă şi frumuseţea zâmbetului. Darul tău a fost pentru mine întotdeauna o lacrimă, iar pentru bucuria mea, de altfel parte din mine, un motiv, o umbră, o pată.
– Cum poţi să fii atât de ignorantă? Ţi-a intrat bucuria prin ochi în suflet, te-a agăţat atât de uşor încât m-am simţit nevoită să te salvez de la o viaţă de ignoranţă. Tu trebuie să cauţi şi să vezi în jur realitatea. Unde vezi tu motiv de bucurie?
– Unde?… Tu chiar nu simţi? Cum să nu te bucuri de frumuseţe, de oameni, de idei, de noutate, de cărţi şi zâmbete, de răsărit, de culori, de suflete, de copilărie? Cum poţi să vezi numai prin tine, atât de limitat, de izolat, de… umbră?
Continue reading
