Te întrebam… Încurcam și stâlceam cuvinte, ținându-te de mână, iar tu îmi răspundeai, a nu știu câta oară, repetând aceeași frază, deși te chinuiam. Nu înțelegeam și te întrebam din nou. Știam că o să-mi răspunzi, poate pentru că nu suportai fața mea plângăcioasă cu ochii, pe atunci mari, în lacrimi, sau poate pentru că trebuia să învăț odată!…
Îmi cumpărai haine noi înainte de Paști și de premiere. Rochița albastră cu volănașe și săndăluțele albe, asortate atât de bine premiului întâi, îmi erau avere până la prima purtare, după care mă plictiseam, copil… Îmi făceai coronițe din păr sau două codițe lungi și mă plângeam întotdeauna că mă trăgeai de păr… Nu știam pe atunci că „frumusețea poate să doară” și îmi etalam, nervos, durerea de cap și amorțeala din picioare, deși tot eu în prealabil alegeam să mă trântesc pe podea când mă găteai…
Mă lăsai să pierd vremea „în drum”, cu copiii, și nu mă certai prea mult când mâncam pe fugă tot ce pregăteai cu atâta drag, ca să mă întorc la gălăgia jocului niciodată prea mult, niciodată epuizant, niciodată greu…
Îmi suportai sclifoselile, fără să uiți să mă cerți când înălțimea privirii mi se înălța mândru, în orgoliu de copilă deodată descoperită într-o lume prea puțin înțeleasă, cu suflet prea permeabil pentru bune și rele…
Nu-mi controlai temele. Pentru că n-aveai timp! Când mă ascultai recitând lecția nouă, erai mereu cu 2 pagini în urmă, deși aprobai din cap fiecare frază, curățând în același timp un cartof sau amestecând cu tărie în magiunul aburind de prune din cazan.
De ziua mamei, vinovată de absența unui gest în anii în care ne-ai învățat că noi nu serbăm „zile din astea”, ți-am cumpărat un trandafir! Roșu! Mi-era jenă să ți-l dau… și aveam dreptate. Mi-ai întors o privire încruntată, dojenitoare, pentru că banii erau pentru mâncarea de la școală… Dar în privirea ta se vedea bucuria gestului neașteptat… Și m-ai trimis cu trandafirul la „vale”, iar bunica m-a luat în brațe și m-a pupat pe ambii obraji, fără să uite să-mi amintească: „da de ce ai dat banii pe din astea?”
Mă așteptai acasă cu mâncarea preferată, aia cu multă nucă… De când am plecat la facultate, nu mă mai lăsai niciodată să-mi spăl vasul, nici să mă târâi până la robinet pentru o cană cu apă. Pentru că încă eram copilul tău, cel de 10 ani, și la 20, un copil care nu știa mare lucru dar se lăuda că le știe pe toate. Îmi încălzeai gândurile cu vocea ta dată la maxim, ca să înțeleg ce vrei să spui, și cu veselia niciodată stinsă, după o zi de muncă. Pentru că dacă nu aveai treabă… găseai!
E ziua ei! A mamei căreia îi străluceau ochii când afla că Gabi a mai luat un 10 și că a făcut bine la interviu; a mamei care și azi iubește necondiționat și trăiește din bucuriile copiilor cu mândrie, care îți reproșează că n-ai mai sunat și totuși nu se supără, care îți împletește din ața bluzei mov o vestă nouă, cambrată, pentru că a auzit că așa se poartă, care e acolo mereu, dedicată, așteptând să vii acasă, pentru că trebuie să probezi noua hăinuță…
La mulți ani, mamă!
Ai adunat parcă toată inima-ţi… într-un cuvânt: mamă!
Frumoase rânduri, Gabi, de trăit şi retrăit!
Multumesc din suflet! La multi ani:)
La mulţi ani şi ţie… şi doamnelor din viaţa ta!
Multumesc:) Asa sa fie!
La mulți ani și o primăvară minunată!
Multumesc din suflet! O primavara cu bucurii:)
Superbe :-s mi-ai amintit si de lucrurile frumoase pe care le-a facut mama… si m-ai facut sa uit de reprosurile pe care mi le face deseori si care ma dor atat de tare si-mi zic in gand “Mama, nu ai dreptate!” incoltind un stop de ura pentru gandurile ce si le creaza in privinta mea….
Aproape tot ce face mama e din dorinta de a da un exemplu bun copiilor. Chiar si ceea ce ti se pare absurd. Si cand analizezi trecutul, iti dai seama ca ce condamnai e de fapt “supra-protectie”,…:)