Nu contează… Că pașii dor și se clatină, că ochii se forțează să-și țină pleoapele deschise, deși cântă a somn când genele ating obrajii, că scaunele sunt înalte și au gheba lipita de spătar, că nu e lapte în cafea și e prea mult în cappucino. În mână o chitară iar în suflet melodie, una care vorbește pe limba mea și-mi caută fiorii pe lungul mâinilor până în vârful degetelor.

Sunt simpli, de parcă n-ar ști că au talent, cât pentru 10 la un loc, talent să încânte suflete fără să exagereze. Totul mișcă a muzică: scaunele de lemn, pictate cu chei sol și inimioare, pereții cu portative, paharul de plastic legânându-se pe acorduri, zâmbetele largi de pe fețele care țin ritmul în părul mișcat lent, a baladă, sau exagerat, cum îi place băiatului cu cămașă-n dungi și ochelari, care-și încâlcește degetele în plete la fiecare două mișcări ale capului, teatral, neuitând să strige, atunci când observă cine trebuie: „Ăsta-i spiritul!”.

Oameni atât de diferiți… Își aprind țigările fără jenă, își leagănă picioarele pe scaune, își strigă versurile cunoscute, își lasă părul să asculte muzica sacadat, cu un ritm pe care-l știu doar ei, uneori deranjant, dar nu atât cât să scandalizeze.

Iar ei cântă, cu ochii închiși când uită, cu ei deschiși când își amintesc. Și noaptea, scursă de fumul nedorit, miroase a muzică bună, născută din acorduri simple și improvizația bătăii degetelor într-o noptieră. Mai vreau.

Temă pentru acasă:

Ea crede (Pistol cu capse)

Ea crede că știe
Tot ce-i bine sau ce-i rău.
N-are încredere în nimeni,
Pe nimeni nu ascultă când e greu
Și nu îi pasă…
Și nu îi pasă…

Știe ce vrea, poate să stea
Să-ți dea un motiv, nu crede c-ar putea
Să simtă ceva, ce știe doar ea…
Se îmbracă în negru zi de zi
Și vede lucrurile altfel
Și crede că se va schimba într-o zi
Dar până atunci te face să plângi…

Ea crede că știe
Tot ce-i bine sau ce-i rău,
N-are încredere în nimeni
Pe nimeni nu ascultă când e greu
Și nu îi pasă…
Și nu îi pasă…

Se-nchide în ea, cum poate să stea
Să stea un minut, ar însemna ceva,
Zâmbește pe-ascuns, când soarele-a apus
Privește-n oglindă zi de zi
Și nu-i e teamă că-ntr-o zi
Nu va mai fi și poate că va ști
Că poți să visezi, în vise să crezi.
Îi pare rău și nu e greu
Să lase în urmă
Tot ce credea sau ce simțea
C-ar fi o minciună.
Nu încerca să o crezi
Ți-arată doar ce-ai vrea să vezi
Și-și face loc în mintea ta
Clipe, speranțe, regrete
Pășește înspre ușă și vede
Cum astepți în urma sa…

Povestea noastră (Coma)

Când n-ai să mă mai chemi
Va fi ecoul slab
Şi camera de zi
Va fi-mbrăcată-n alb.

Când n-ai să mă mai chemi
Va fi ceasul stricat
Şi multe sensuri noi
Pe chipul haşurat
Cantă-mi povestea
Să n-o mai uit nicicând, nicicum.

Adu-mi vestea
Din gura ta va suna bine oricum.
Strânge-mi lucrul
Şi-arată-mi drumul cel mai scurt.

Du-mă aiurea
Şi spune-mi că nu-ţi cer prea mult
Prea mult …
Când n-ai să mai deschizi
Sertarul din priviri
Rămâne-va inchis
Şi pradă in tipluiri.

Cand n-ai să mai deschizi
Voi şti să te ascult,
Prin mii de ganduri prins
In pagini de demult.

Cântă-mi povestea
Să n-o mai uit nicicând, nicicum.
Adu-mi vestea
Din gura ta va suna bine oricum…

Strânge-mi lucrul
Şi-arată-mi drumul cel mai scurt
Du-mă aiurea
Şi spune-mi ca nu-ţi cer prea mult
Prea mult , prea mult…

Şi spune-mi că nu-ți cer prea mult !

0

0