Am citit azi ceva frumos: „The Tallest Man on earth is the dreamer”. Deși m-am născut pe „picior mare” cum ar zice o prietenă, și „lung” cum ar zice alta, continui să cresc, în vise… Închid ochii și mă plimb, fără rezerve: prin case, prin lume, printre oameni. Și cresc. Îmi asum culorile, parfumul și nuanța specială a fiecărui loc, a fiecărui om, a fiecărui drum. Pentru că visătorilor nu li s-au impus niciodată limite, ci au fost lăsați să crească, așa, încet, cu fiecare vis, și să scadă cu fiecare realitate. Pentru că visele își cer dreptul la viață ca bobocii înflorirea, în fiecare zi câte puțin..

Uneori, când îmi iau avânt și amestec visul cu realitatea până se aprind fiecare de gustul celuilalt, îmi construiesc din vise drumuri și le pășesc. Ca atunci.., în mai, îți amintești? când m-am trezit împinsă din avion în lumea pietrelor albe. În stânga palmieri, în față deșert, în dreapta viață. Și nu-mi trebuia nimic mai mult…

Și-mi amintesc…
Trag aer în piept. Are miros de dor și de piatră încinsă, albă, așa cum îmi place mie. Din ea se înalță, istoric, iubiri. Înghesuite strâns unele în celelalte, pietrele zidesc, albe, catedrale. Grandioase sau timide, ne vorbesc în pilde și ne cufundă vocile șoptite în ecou. Aruncată de Mediterană pe mal, Catedrala catolică Sfântul Petru își etalează coloanele falnic, în cântec de clopote. Prietenă îi este de mult timp Catedrala Sfântului Mihail și Gavriil, iubitoare de umbră, înghesuită între trepte și drumuri șerpuite. Mă îndrăgostesc a nu știu câta oară de Israelul din vis…

Din doi pași alunec în mare și-mi sărez visele în valuri. E cald iar ziua are miros de piele arsă și de bucurie crudă. Îmi usuc părul la umbra parcului Cezareei. Pentru că, da, Israelul crește parcuri cum ne creștem noi visele, cu drag și spor!

A doua zi pietrele ne povestesc istorii: ale lor lipite una lângă alta ca să crească sensuri, ale oamenilor care le-au lăsat urme în albul privirii. Tel Dan, Nimrod, Muntele Fericirilor își întind istoria la soare, lepădând sentimente. Atât de vechi, și atât de noi. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor bucura! Un adevăr crunt, nu-i așa? Ca soarele sfidând ploaia care trece…

Israelul miroase a diversitate: oameni căutându-și locul în zgomotul credinței, oameni aplecându-și capetele în fața Zidului plângerii, îngreuiați de dorință, oameni simpli sau dificili, cu aparența în perciunii ondulați și profunzimea în mâinile strânse în rugăciune, oameni ca noi…

Din pas în pas se mai descoperă o punte, una care se contruiește singură spre suflet, pe neștiute. În numele Lui, s-au contruit Biserici, la fiecare pas, dând drumul speranței și făcând loc minunii în lume. Printre ele, se înghesuie sinagogi și cetăți. Și uităm de căldură și de ghimpii-nfipți în sandale pentru că, la sfârșitul zilei, tot ce ne rămâne în minte e imaginea Susitei etalându-și macii în soare…

Cana Galileii are gust a vin de smochine și miroase a flori, Zippori își cântă ecoul în amfiteatre iar Iordanul poartă-n ape umbre de credință. Diverși, îmbrăcați în cămăși albe, cântând, străini uniți în zâmbete își coboară sufletele-n apă, înviind.

Și visul îmi vorbește despre Ierusalim, oraș crescut din piatră albă și istorie. Arabi și evrei își ocolesc privirile chiorâș, niciodată uitând… Printre ei, turiști colorați își poartă pașii pe urmele credinței încă pâlpâind pe sub hainele de in uitate în soare. Mă fac mică și-mi clătesc privirea printre oameni, pas în pasul Lui, dor din dorul Lui. Și simt cum cresc în realitate, așa cum creșteam în vis. Fără limite.

Masada vorbește în limba împăraților. Castel de 2000 de ani cu încălzire pe sub piatră, își întinde rămășițele la soare sfindându-ne, glorios. Pentru că oamenii au fost dintotdeauna inventivi și puternici.

Din deșert răsare Marea Moartă, rece și sărată, ca visele uitate. Cu ochii în sare, plutim în dor, al unei escapade râvnite, crescute din vis și îngropată definitiv în suflet. Pentru că realitatea visului te crește mai mult decât visul realității.

PS: De dragul tău și al cărților pe care vrei să le împarți, O fata

PS: De mâine vorbesc limba munților. Așa că vă cânt un la revedere cald pentru două zile de uitare. Să vă fie weekendul vis crescut în soare:

0

0