Londra e o întâmplare niciodată nefericită, un amalgam de trăiri închise-n piatră veche și lumini de seară, un dor uitat în cer roșu, stingând zile. În plimbare, fiecare stradă are vocea ei; zgomotoasă, stridentă și grăbită, Oxford Street invită la diversitate, la bruiaj de oameni atât de diferiți încât ți se blochează în privire, curios. Dacă te îndepărtezi, însă, te regăsești cântând o liniște caldă, calmă, în pași mărunți și relaxați, ca noile străzi, inundate de lumină ploioasă, de vechile clădiri, dormind în tăcere. Diferit în forme, diferit în simțuri, invitând la nostalgie. Și crește-n mine, într-o agonie nevăzută, apăsătoare, ca așteptarea unei ploi care nu mai vine…
Și Londra e construită din lumină și culoare. După fiecare colț, răsare câte o viziune. Galeriile vorbesc și pe limba noastră, dovadă portretul melancolic al fetei pictate atât de minuțios de un Bogdan din Cluj Napoca, atârnată cu mândrie pe peretele Galeriei Portretelor din Londra. Muzeele se despart în ere și tradiții. Arhitectura își cere dreptul la postmodern în zgârie nori și amintirea în detalii gotice și unghiuri strâmte. La un pas de hotelul florilor, (atârnând pe pervaz și cusute în mochete) British Museum povestește despre marile civilizații, etalând obiecte: zeități, picturi, mumii, fotografie, totul degajă istorie și originalitate, o lume moștenită și parcă actuală în semnificații, încă înrădăcinate în obiceiuri.
London Eye veghează mișcând o lume imensă, despărțită de poduri și apă. Towers Bridge, London Bridge și Millenium Bridge leagă frumusețile Londrei peste Tamisa. Iar de acolo, de sus, frumusețea e mută și colorată, perfectă în apusuri.
Parcurile sunt în floare iar iarba verde crud, invitând la popasuri. Oameni în costum, așezați pe serviete, artiști cântându-și dorurile în acord de chitară, turiști savurând sandvișuri așezați pe o hartă, copilăresc parcurile în culoare și zâmbesc a destindere și cântec.
Big Ben strălucește în lumini de seară iar pașii pleacă grăbiți spre gara întâmplării. Mă așteaptă „acasă” cu doruri și poveste și nostalgia drumurilor strivite toate… la pas.
PS: Pentru că sună a zgomot de pași în piatră și a călătorie:
hemingway crenguto! ori naratiunea ti-e genetic transmisa, ori ai dobandit-o pe parcurs si atunci invatatoarea/ul si/sau profa/ul de romana ti-a deschis si prin lecturat si prin temele de casa placuta indeletnicire de a spune in fel si feluri placute anume incat redarea da farmec unic. si parca si piciorusele si talpile purtate in voie pe strazile si poienitele hillurilor britanice nu resimt inca oboseala fizica sora cu extenuarea si dorinta de a nu mai cutreiera deloc ceva vreme.
un sfarsit de saptamana reconfortant si calm in care relaxarea sa-mbine alte repovestiri in decorul bunei dispozitii impartasite cu cei dragi! 🙂
Ma onorezi de fiecare data cu atatea cuvinte frumoase:) Multumesc. Naratiunea face parte din mine, poate de aia si scriu… Dar nu mi-e transmisa, nici invatata, e doar o joaca de cuvinte.
Un sfarsit de saptamana frumos de tot!
Super scrii. M-am simţit în Londra fără s-o fi văzut. Tu eşti o scriitoare adevărata. Scrii bine atât proză, cât şi poezie. Imi place 🙂
Multumesc din suflet:)